Cătălin MIHULEAC

De-un timp, am băgat din nou cărbuni la greu în televizor. Ani în şir, micul ecran a fost doar un simplu obiect de decor, dar deodată nu ştiu ce m-a apucat; e vorba de plictiseală, probabil. Şi, pentru că sunt totuşi adeptul progresului, un pas înainte tot am făcut. Dezgustat de marfa desfăcută de posturile româneşti, am optat pentru o întreprindere de canalizare televizată care abundă în tarabe unde se desfac angro filme artistice.

Acuma, după un an de vizionare activă a sute de producţii, trag linie şi mă declar învins. Filmele, nu numai că se reiau până te înnebunesc - sau dacă nu se reiau, se reiau temele lor - dar excelează printr-o prostie tipic americană. Nu toate filmele de care vorbesc sunt americane, se înţelege, dar prostia lor e tipic americană, e ca un fel de imn de slavă închinat zeităţilor de la Hollywood. Căci Hollywood-ul rămâne unul dintre templele unde prostia este sfântă.

Am făcut şi un clasament al replicilor de cea mai mare frecvenţă din filmele respective. Pe primul loc se situează „Trebuie să vorbim”. Dacă două personaje se abordează pentru o discuţie americană, ele nu intră direct în vorbă, fără să se anunţe una pe alta: „Trebuie să vorbim”. Formula aceasta e obligatorie, ca un cifru care dezleagă limbile.

Pe locul doi se află întrebarea „Eşti OK?”. Dacă e răzbel şi tunurile bubuie distructiv, dacă fiare neîmblânzite atacă oameni fragili sau cutremure scutură totul în cale, persoanele care scapă nevătămate se privesc reciproc în ochi şi se întreabă „Eşti OK?”. Iar replica vine stas: ”Yes, I’m fine”. Desigur, se vede de la o milă că-s tefere, dar personajele nu pot fără să se întrebe.

O a treia formulă în clasamentul frecvenţei apare când tocmai se iscă un conflict. Atunci, înainte de a trece la injurii şi la palme, partea vătămată întreabă: „Cine îţi închipui că eşti?”. Întrebarea asta parcă apasă pe un buton magic, dând verde injuriilor şi pumnilor pentru a-şi porni răpăiala.

Filme americane. Le vezi, după aia tragi apa.