Mircea Radu IACOBAN

S-au dus berzele. Prin grădini ard focurile curăţeniei de toamnă. La pensiuni, noaptea se dă căldură. Urme de brumă la Vama. Pădurile se pregătesc să-şi adopte ţinuta în degradeuri... La Voroneţ, acelaşi puhoi de lume, de parcă ne-am afla în toiul sezonului turistic. Dincolo de expresivitatea şi unicitatea monumentului, totdeauna copleşitoare, s-ar putea ivi şi niscaiva întrebări incomode. Prima: Prea Sfinţitul Pimen ştie că, la Voroneţ, creştinul care vine la slujba de duminică trebuie să plătească... taxă de intrare? Pretutindeni în lume, până şi la formidabila Sagrada Familia de la Barcelona, duminica intrarea este liberă... A doua: maica stareţă o fi ştiind că faima mănăstirii se datorează şi trudei criticului Petru Comarnescu, cel care a impus sintagma „albastru de Voroneţ” şi a scris cât nimeni altcineva despre ctitoria lui Ştefan?

La cererea lui, Comarnescu a fost înmormântat (1971) în cimitirul Mănăstirii Voroneţ. Sculptorii i-au aşezat la mormânt un impresionant monument ce sugera, între altele, îngemănarea dintre piatră şi lemn, proprie Ţării de Sus. Bineînţeles că părţile din lemn masiv au fost furate (trăim în România). Mormântu-i ştirb şi desfigurat. Barem din taxa duminicală (nu ştiu cât de legală, dar, oricum, imorală) s-ar putea drege şi îngriji locul de veci al celui  care a ctitorit faima europeană a Voroneţului...

Veşti bune din Bucovina: s-au dres drumurile. Până şi amărâta şosea ce trece prin Lucăceşti arată mai mult decât onorabil. Rămân mărunţişurile să zgârie prestigiul zonei: ca să ajungi la o pensiune cu real fason european precum Casa Lucreţia, ultimii 300 de metri eşti hurducat pe un drumeag de ţară colbăit şi amărât... Semne mai mult decât încurajatoare de la Moldoviţa: mocăniţa ajunge, acum, până aproape de Argel (6 km) şi panourile de cale îngustă descărcate la capătul liniei arată că se lucrează la racordarea cu rămăşiţele de sectoare păstrate în relativă bunăstare, urmând, apoi, prelungirea până-n codru. Adevărată mină turistică de aur, linia îngustă de la Moldoviţa, care, cândva, totaliza (cu ramificaţii) peste 100 de km, n-a revigorat-o statul, ori vreo firmă românească, ci, desigur, un străin (austriac). Mecanicul Popescu, care de peste 40 de ani tot mână mocăniţe prin coclaurile munţilor, conduce acum o jucărie construită în 1907 (!), creditată cu viteza maximă de... 15 km pe oră. Deocamdată, îmi spune, „opresc la fiecare babă”, dar visează prelungirea liniei, în vale, până la Vama, prin amplasarea unei a treia şine între cele (ruginite) ale CFR-ului. N-ar fi prea mare deranjul, câtă vreme automotoarele ce ornează sectorul în „Mersul trenurilor” ajung la Moldoviţa prin anii bisecţi...

Tristeţe adâncă în Gara Iţcani, ajunsă marea ruşine a Căilor Ferate Române: ditamai geamurile sparte şi cârpite cu cartoane, burlane hâite şi oloage,  pavajul peronului bombardat, acoperişul proptit să nu se prăvale de tot, pereţi scorojiţi, atmosferă de casă cu stafii...

Să închei, totuşi, în cheie optimistă: am fost la Festivalul Hribului. Pe vremuri, circula reţeta autohtonă a supei de pui: pui... nu pui. Marele absent la Festivalul Hribului a fost taman... hribul (secetă, anul ăsta nu s-au făcut). Nu-i nimic, oricum titulatura nu prea contează, fiindcă toate festivalurile (usturoiului, dovleacului, păstrăvului, sarmalelor, tocanei la ceaun etc., etc.) au acelaşi fason şi-s onorate de prestaţia aceloraşi tiribombe, scrânciobe („5 lei trei minute, plata la scaun”) şi cam aceloraşi gurişti ambulanţi. La Vama Păstrăvăria Ott vindea cârnaţi cu fasole, pe terenul de fotbal, cu gazon mai bun decât cel de pe Naţional Arena, jucau fete şi flăcăi, notabilităţile, purtând însemne tricolore, păreau mulţumite, poporănii aşişderea.

Nu puteam decât să ne bucurăm când lumea se bucură! Nu de alta, dar acuş-acuş pogoară iarna...