Mircea Radu IACOBAN

... c-au rămas numai Ciuvicii! Reiau o întrebare pe care am mai pus-o  nu odată, cerând elementare lămuriri în legătură cu statutul societăţii civile în România. Faptul că din vehemenţa anilor ’90 ai „societăţii civile”  n-au mai rămas decât cioburi de amintiri n-are cum să afecteze barem fondul teoretic al chestiunii şi să facă mai puţin necesară existenţa unei definiţii.
Cea oferită de Wikipedia e ştirbă de-a binelea; de fapt, nici nu-i decât un articol explicativ, „realizat cu acordul Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile”. O auto-definire, deci.  Pare greu de crezut, dar, la noi, activează de două decenii o „Societate Civilă” fără ca, înainte de orice, să fie lămurit conceptul şi stabiliţi parametrii funcţionali. Sintagma cu pricina a intrat în circulaţie încă din sec. XVII, când componenta militară a statelor deţinea rolul hotărâtor în luarea deciziilor majore.

Utilizarea curentă i se datorează lui Hegel. Şi cam tot de pe atunci se bâjbâie, în căutarea unei definiţii. Se ştie, „societate” vine de la gr. „societas” (întovărăşire, unire), iar termenul „civil” este explicat printr-o negaţie: ceea ce nu-i militar. Circulaţia sintagmei n-a impresionat prea mult marile dicţionare europene (Littrè, Larousse), care enumeră sumedenie de semnificaţii la articolul „societate”, ignorând suveran societatea civilă. În ce ne priveşte, mărturisim anumite îndoieli cu privire la legitimitatea însuşirii (dacă nu chiar confiscării) conceptului, a ideologizării acestuia şi a pretenţiei de reprezentare a societăţii civile fără ca nimeni să fi mandatat în acest sens pe respectivii lideri. Încercări de definire au tot fost şi, după cum se vede, încă sunt. Nici una pe deplin lămuritoare şi unanim acceptabilă.

Cu ani în urmă, V. Vosganian credea că „elitele nebirocratice reprezintă Societatea Civilă”. Andrei Pleşul concedea că o definiţie posibilă ar fi „suma cetăţenilor responsabili” – ipoteză discutabilă, câtă vreme nu-i cu putinţă să-i consideri responsabili doar pe cei neimplicaţi în structurile statale şi… iresponsabili pe ceilalţi. De altfel, tot Pleşu revine, afirmând că „este vorba despre o instituţie pe care, de fapt, nu o putem defini (…) e un concept care a devenit un fel de hopa-Mitică.” Concept care există, circulă, în numele şi sub umbrela căruia s-au construit cariere de „profesionişti ai societăţii civile”, marcate de apăsat partizanat. Să fie, oare, vorba despre „toată suflarea neînregistrată politic a ţării”, un fel de ODUS de pe vremea lui Ceauşescu? Într-un fel, posibil, numai că la noi, ca la nimeni (spune tot Pleşu) „nu se poate face societate civilă cu indivizi care au descoperit dimensiunea civică abia când lucrul acesta a devenit modă sau subînţeles.” Aşa-i: sub tutela civismului s-au impus lideri de talia unui Halaicu, Lis, Ciorbea ş.a. Realităţile româneşti n-au izbutit să impună, înainte de ’89, personalităţi de talia unui Havel, Michnik, Kundera, aşa că s-au auto-propus nume care nu spun nimic şi a căror legitimitate rămâne mai mult decât îndoielnică (poate, cu o excepţie: Renate Weber). Un cercetător francez, B. Cautres, denunţă astfel de ilicite auto-desemnări (se practică nu numai la noi!) asemănându-le cu situaţia „unei maşini care circulă fără certificat de înmatriculare”.

Semnificativă este şi ignorarea unei condiţii de bază, formulată astfel de J. Poulain: „un funcţionar intră în societatea civilă abia când părăseşte biroul său.” În România, din societatea civilă se sare în birouri ministeriale şi din rândul civicilor sunt cerute propuneri nominale pentru consilii de administraţie ale unor societăţi… de stat! Dacă, într-adevăr, funcţionarea Societăţii civile este o condiţie a democraţiei, de ce tocmai democraţia să fie ignorată în desemnarea liderilor ei? Şi de  ce acţionează, faptic, doar în Capitală şi-n preajma puterii, fiind cvasi-absentă în restul teritoriului? Are buletin de Bucureşti? Cum democraţia nu se importă în vrac şi-o apucă cine poate, s-ar cuveni meditat mai mult şi mai responsabil asupra chestiunii „Societatea Civilă”, pentru aşezarea acestui for, necesar şi chiar indispensabil statului de drept, pe baze  credibile. Şi, de ce nu, chiar… democratice.