Mircea Radu IACOBAN

Intram la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava în anul în care se năştea Angela Merkel, Elvis Presley îşi lansa primul single, se experimenta, în Pacific, întâia bombă cu hidrogen, Hemingway primea Premiul Nobel, murea, în viscol, Ionel Teodoreanu şi era ucis în puşcărie Lucreţiu Pătrăşcanu – 1954. Îl absolveam în anul dezgheţului-îngheţ (1956), când Hruşciov denunţa crimele lui Stalin, dar intra cu tancurile în Ungaria, anul mişcărilor studenţeşti de la Bucureşti, anul când au început primele probe ale Televiziunii Române, anul în care se năştea Cărtărescu şi murea Labiş.

Toate-s acum extrem de îndepărtate, par „repovestite de o străină gură”, dacă nu chiar coborâte dintr-un ireal fantasmagoric. Şi astăzi, când trec pe străzile Sucevei, îmi caut prin mulţime foştii colegi la vârsta noastră de atunci, de parcă n-am fi rotunjit, cine ştie cum şi când, câte 70 de primăveri (sau ierni?) fiecare. La ceasul în care tânărul deschide cu adevărat ochii către lume, începând, barem teoretic, să înţeleagă alcătuirea mecanismelor sociale şi politice, generaţia mea habar n-avea ce se petrece nu numai pe întinsul mapamondului, ci şi aici, în ţară. Nu auziserăm de Elvis Presley, despre Lucreţiu Pătrăşcanu aveam să aflăm că-i odios spion englez, experienţele din atolul Bikini rămâneau tăinuite până ce izbuteau şi ruşii ceva asemănător, Hemingway încă nu era tradus în română, Ionel Teodoreanu avea lipită eticheta de scriitor burghez decadent...

Ştiam doar că a apărut primul număr al revistei „Gazeta literară”, că Baranga avusese o premieră triumfală cu „Mielul turbat” şi că săptămâna viitoare s-ar putea „să se bage” marmeladă la „Alimentara”. Începuse rafala traducerilor din literatura sovietică pentru copii şi noi, cei dintâi pionieri ai patriei, aflam din „Tânăra Gardă” că-i moral şi patriotic să-ţi denunţi tatăl la NKVD şi-i musai să ne bucurăm îngânând versurile cântecului sărăciei „Să trăieşti, cartof de aur / Ideal pionieresc”. Am fost prima generaţie strict ţinută sub obroc şi dacă puşcăriaşii politici purtau ochelari de tablă, ochelarii noştri nevăzuţi nu erau mai puţin opaci. Părinţii ştiau barem că se poate trăi şi altfel, noi n-aveam cum face necesara comparaţie, rămânând „gata oricând” să credem că zenitul devenirii umane se cuvine căutat în trăirile entuziaste de mucava ale eroilor din „Vasioc Trubaciov şi prietenii săi”.

Nu-mi pare rău că am început să învăţ, la Liceul din Suceava, rusa cu profesorul Buciuceanu, tatăl Tamarei – este limba unei mari culturi. Mă bucur că aici am dibuit regulile francezei cu profesorul Apetroaie. N-am avut aplecare către ştiinţele exacte, dar, instinctiv, respectam matematica lui Nimiţan, poate şi pentru că o percepeam ca imună la deformările politicianiste ce au schimonosit până şi istoria românilor, vulgarizată şi contrafăcută de Roller. Dacă profesorii ar fi urmat litera programei analitice la ceasul în care personalitatea elevului era atât de uşor de modelat după tipare impuse, probabil că ar fi fost foarte greu de recuperat defazarea noastră în perceperea corectă a adevărurilor perene şi esenţiale. Ţin minte schima de dezgust de pe chipul profesorului Ştefănescu atunci când a fost obligat să supervizeze mutilarea bibliotecii oraşului şi să supravegheze defilarea coşărcilor de răchită cu care căram către camionul „Uraleţ” nevinovate cărţi respectabile (multe purtau ştampile ale bibliotecilor din Cernăuţi), condamnate să fie topite la fabrica de carton de la Molid. Dar şi mai bine îmi amintesc servieta ponosită a aceluiaşi profesor Ştefănescu, din care scotea şi ne împrumuta, uitându-se cu grijă în jur, cărţi purtând semnătura lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Goga – autori fie complet interzişi atunci, fie (Eminescu) acceptaţi fragmentar şi în consonanţă strictă cu comandamentele „luptei de clasă”. Poate fi considerat firesc şi banal acum gestul profesorului de română, dar să nu uităm că în centrul Sucevei trona ameninţătoare vestita puşcărie şi în şesul de sub Zamca era îngrădit cu sârmă ghimpată lagărul „politicilor” aduşi să construiască rambleul noii căi ferate...   

În aula Liceului „Ştefan cel Mare”, şcoală cu vechi state în învăţământul românesc, ne întâlnim în această sâmbătă absolvenţii de acum 55 de ani. Am rămas puţini, dintre profesorii noştri nu mai trăieşte nici unul. Şi n-am de ce exclama, precum Bacovia, „Liceu, cimitir al tinereţii mele”. La vremea aceea, când ţara întreagă era un cimitir al iluziilor; dinspre liceu se prefira o rază de lumină şi de speranţă.