Cătălin MIHULEAC

De câte ori îmi cade în vecinătatea dialogului vreo panaramă de grandoman, vreun lăudăros cu care începe şi-şi încheie nasturii de la şliţ globul pământesc, antiteza îmi aduce în memorie modestia scriitorului argentinian Jorge Luis Borges. Când era solicitat să se pronunţe decisiv într-o chestiune de interes naţional şi internaţional, Borges se eschiva cu bun-simţ:

- Scuzaţi-mă, dar cine sunt eu ca să pronunţ asemenea verdicte? Există persoane mai calificate ca mine să vă răspundă.

Iar Borges era, orice s-ar spune, mai important pentru contabilitatea planetei noastre decât un deputat, un primar, un preşedinte de ţară sau chiar un jucător de tenis.

Cunosc o poveste, legată de un paranoic de talie naţională, pe care îmi place s-o recit, când se iveşte prilejul. Nu-mi mai amintesc de unde o ştiu, probabil că am auzit-o din gura cuiva.

Cică paranoicul ăsta, pe când tocmai îşi termina o criză tipică, s-a suit într-un taxi şi i-a cerut şoferului să-l ducă la cel mai bun psihiatru din oraş, să se aprovizioneze cu medicamente şi cu sfaturi de specialitate pentru suferinţa care îl măcina de ani buni.

La destinaţie, i-a plătit cursa şoferului, l-a pupat cu înflăcărare, apoi a bătut cu vervă la uşa medicului.

- Intră! – i s-a răspuns, de după uşa capitonată cu multă prudenţă.

Bombându-şi pieptul, cum mândru şi profesional îşi bombează dosurile amantele miliardarilor, paranoicul a intrat şi a spus dintr-o suflare, ca pe o poezie:

- Dom’ doctor, nu-ş’ ce se petrece cu mine şi cu universul, că mă simt tot mai genial! De exemplu, am remarcat că de câte ori mă mănâncă în fund, scuzaţi vorba buruienoasă, se întâmplă ceva major pentru umanitate: ba un atentat, ba o arestare a unui şef de la FMI, ba o cădere la bursa din Tokyo. Cum eu nu cred în coincidenţe, vă întreb direct: ce-aveţi pentru paranoia mea?

Psihiatrul, om confruntat în carieră cu multe cazuri asemănătoare, a răspuns cu înţelepciune umană şi profesională:

- Ce am eu pentru paranoia matale, întrebi? Toată stima, domnule, toată stima!