Mircea Radu IACOBAN

Se împlinesc 80 de ani de când scriitorii ieşeni (Sadoveanu, Panait Istrati – poate fi considerat scriitor ieşean, Topârceanu, Otilia Cazimir, Demostene Botez, George Lesnea, Gr.T. Popa ş.a.) au organizat conferinţa „Despre prietenie”, aşezată sub un motto din Dimitrie Anghel: „Iaşiul este o vastă familie, în care toţi se cunosc, se ajută şi se tolerează”. Cum azi toate s-au schimbat şi mai degrabă se poate scrie o „Carte cu duşmani” decât o „Carte cu prieteni”, starea amiciţiei confraterne fiind profund deteriorată în fiecare colţişor românesc în care trudesc doi-trei oameni ai scrisului, am propus reluarea temei (10 octombrie), la care am invitat să participe, alături de ieşeni, doi cunoscuţi şi preţuiţi oameni de artă: actorul (şi scriitorul) Dorel Vişan, de la Cluj, şi academicianul Mihai Cimpoi, de la Chişinău.

De ce Dorel Vişan? Nu numai fiindcă a adus pe ecran şi a dat viaţă poveştii unei mari prietenii, aceea care a luminat destinele lui Eminescu şi Creangă, ci şi pentru că Vişan, probabil cel mai important actor român de cinema al momentului, probează în tot ceea ce gândeşte, scrie şi interpretează o profunzime puţin obişnuită şi o luciditate amară apte să-l situeze într-un meritat prim-plan al cugetării contemporane. Nu-i de-ajuns talentul actoricesc pentru a trece actoriceşte convingător de la Nichitache din „Tănase Scatiul” la călăul din „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu”, apoi la miliţianul din „Casa dintre câmpuri”, la primul secretar din „Probleme personale”, Gheorghe din „Năpasta”, Popa Furtună din „Pădureanca”, Iacob din lung-metrajul cu acelaşi titlu, Petru Groza din „Oglinda”, Vârtosu din „Senatorul melcilor”, Generalul din „Sindromul Timişoara”, Mailat din „Cocoşul decapitat”, până la Ion Creangă din „Un bulgăre de humă”.

Este necesară o marcantă investiţie de inteligenţă actoricească, dublată de temeinicia credinţelor şi capacitatea navigării avizate prin sisteme filosofice fundamentale. (Într-un singur articol din Jurnalul Naţional, pentru a-şi argumenta şi susţine opiniile, Vişan trece dezinvolt prin filosofia lui Schopenhauer, Marx, Hobbes, Locke, Rousseau – câţi dintre oamenii scenei şi-o pot permite?) Credinţa lui este că „un artist nu trebuie să facă roluri, ci să recreeze destine”.

Am lucrat împreună la filmul „Un bulgăre de humă”, lung-metraj pretenţios nu numai prin altitudinea ideatică cerută de însufleţirea cinematografică a unor personaje emblematice, a căror imagine se cuvenea să consune cu icoana păstrată în sufletele românilor, fără a cădea în schematismul festivist-şcolăresc pe bună dreptate contestat (evident, cu exagerările de rigoare, fiindcă români fiind, suntem gata oricând să scoatem carul împotmolit în şanţ, spre a-l prăvăli în celălalt). Îndoieli a avut şi scenaristul (poate un ardelean întruchipa veridic un mare moldovean?), dar mai ales actorul: „Eram pe punctul de a renunţa la rolul Creangă. Nu-l simţeam pe Creangă, nu ştiam cine este Creangă. Într-o zi, când aveam frământările astea în bojdeuca reamenajată, când am îmbrăcat cămeşoiul, am simţit deodată că a coborât ceva din ceruri, că a pătruns sufletul lui Creangă în mine şi am început să simt personalitatea marelui scriitor; m-am luminat, simţeam că sunt Creangă”.

Greu de crezut că, peste ani şi ani, se va ivi un alt interpret care să despartă imaginea humuleşteanului de propunerea actoricească izbutită de Dorel Vişan! Ca om al cetăţii, artistul clujean (dat afară cu scandal din directoratul Teatrului Naţional!) ştie să depăşească neliniştile şi ezitările iscate de întruchiparea cutărui personaj, spre a ajunge la marile întrebări, cu adevărat existenţiale, cărora, din prudenţă, ezită să le propună răspunsuri tranşante: ”Iată că Dumnezeu mi-a ascultat ruga, ne-a pus mâna în cap şi ne-a zis: Na-vă libertate! Şi după ce am tras o horă bună democratică şi un bărbunc al privatizărilor, începem să ne dezmeticim şi, asemenea iepurilor prinşi în lumina farurilor, ne întrebăm cu spaimă: este, oare, omul liber cu adevărat? Este capabil de a se uni cu sine însuşi, spre a deveni liber? (...) Ce perspective au aceste întrebări la care nici nu ne-am gândit vreodată? Ba, unii, mai îmbuibaţi de noua calitate a vieţii, ies din diferite balcoane, sau chiar pe acoperiş şi se întreabă cu optimism: merită, oare, să trăim?”.

Aştept cu real interes dezbaterea de la Iaşi şi, desigur, voi încerca o relatare pentru cititorii Monitorului de Suceava.