Mircea Radu IACOBAN

Unul dintre primele semnale ce invita naţia să se pălmuiască în oglindă l-am citit cândva în Evenimentul Zilei. Zestrea culturală a românilor („realizări minore la scară europeană”) era ridiculizată şi persiflată la modul găunos-arogant şi vădit tendenţios. După o reţetă simplă: în România are valoare mai ales ceea ce nu-i românesc până la capăt. Nu Voroneţul, Tismana, Cozia, Putna entuziasmează, ci biserica din Densuş. Care este, într-adevăr, „o minune”, însă nu chiar... românească. Atestat din sec. XIII şi bănuit a fi construit în sec. II d.Hr., monumentul de la Densuş a fost edificat ca templu păgân (cele opt altare închinate zeităţilor pot fi identificate şi acum).

Dintre oraşe, hiperesteţii noştri acceptă „printre minuni” doar Sibiul şi Sighişoara, probabil fiindcă ambele (Hermannstadt, Schässburg) poartă şi o anume marcă a altei culturi. „Cimitirul vesel” de la Săpânţa este considerat nici mai mult nici mai puţin decât „o colecţie de cimilituri funerare”. N-o fi având junele autor antene care să-i îngăduie a desluşi valoarea antropologică, lingvistică, sociologică, artistică şi, mai ales, etnografică a acestui sit ocrotit de UNESCO, dar chiar să taxezi versurile funebre de pe crucile de la Săpânţa drept „cimilituri”, e prea de tot. (Profesorul italian Bruno Mazzoni, de la Universitatea din Pisa, a reprodus în 1998 toate cele 321 de inscripţii într-un impunător volum, punându-le în relaţie cu texte lirice din Antologia Palatină, ori din „Spoon River Anthology” a lui Lee Edgar Masters. Poftim cimilituri! Din păcate, noi înşine ciobim valoarea monumentului: un preot grandoman a izbutit să înlocuiască bisericuţa de lemn, parte logic componentă a cimitirului, cu un distonant mastodont oarecare de beton!)

Au trecut anii, virulenţa masochistă a elitiştilor s-a mai potolit, dar ici-colo tot răbufneşte. Am citit din nou despre Casa Poporului, numită în derâdere „un bibil mare cât Pentagonul.” Nici mie nu-mi spune nimic arhitectural (parcă Pentagonul mi-ar spune!), o găsesc inexpresivă şi ternă, dar dacă n-am fi avut-o, unde s-ar fi putut organiza, de pildă, Summitul NATO? La sala polivalentă? În afara nordului Moldovei (pentru frumuseţea căruia, totuşi, meritele-s numai ale lui Dumnezeu) şi a podului lui Saligny, nimic nu-i admirat până la capăt, fiindcă toate-s „realizări minore la scară europeană”. Ele vorbesc despre istoria unui „popor uşernic”, care a trăit la porţile creştinătăţii şi în anticamera marilor civilizaţii.” Uşernic? Doar dacă reconferim termenului sensul iniţial, de mult pierdut, acela de paznic al porţii – că datorită „uşernicilor” români n-au cucerit otomanii Viena. Numai că şi vitejia strămoşilor este năclăită în derizoriu prin varii scrieri similare, unde-i taxată drept „marcă a sufletelor primitive”!

Românii n-au fost capabili de nimic temeinic – se insinuează printre rândurile articolelor acre – „în spatele aproape fiecărei <minuni> se ascunde o amintire ruşinoasă, o laşitate, o gândire precaută sau, în cel mai bun caz, o întâmplare fericită de care alţii şi mereu alţii se fac vinovaţi.” Mă-ntreb ce amintire ruşinoasă, ce laşitate, ce întâmplare datorată altora (?) s-o fi ascunzând în spatele „zavezelor” brodate la mănăstirea Putna, a Porţii Sărutului de la Tg. Jiu, a psalmilor versificaţi de Dosoftei ori, de ce nu, chiar a crucilor inscripţionate de Ion Stan Pătru la Săpânţa? A devenit o chestiune de bon-ton ca românii „europeni” să-şi scuipe imaginea din oglindă: nimic autohton edificat până acum n-are valoare, lumea a-nceput şi se va sfârşi cu generaţia noastră! Ce prostie, câtă suficienţă!

Într-o  emisiune TV l-am auzit pe un postintelectual afirmând senin că, în ultima jumătate a veacului XX, nu s-a creat nimic demn de interes în literatura română! Adăugând minimalizarea până la ridiculizare a clasicilor, e de-nţeles de ce o elevă a unui liceu ieşean (am auzit-o cu urechile mele!), întrebată de-o colegă „ce-avem la română?”, a răspuns cu năduf:

- Iar mortăciunea de Eminescu.