Mircea Radu IACOBAN

Sau, mă rog, doar câteva vorbe. Rezultatul nu-i de ruşine (ruşinoase rămân doar tragerile de timp ale lui Tătăruşanu). Calificarea s-a pierdut de-a dreptul stupid în jocurile de acasă. Am smuls un egal cu Franţa datorită angajamentului disperat, pressing-ului, dăruirii tuturor (mai ales a lui Nicoliţă, care, aşa rudimentar cum este, suplineşte prin trudă exigenţele oricărui post; sunt sigur că, la mare nevoie, ar da satisfacţie şi ca baby sitter!) şi stării gazonului marca Oprişan (nu cumva cei mai dezavantajaţi au fost francezii?).

Oricum, adio Europa!

De interes rămân comentariile... marginale. Consider că mai important decât meciul în sine (oricum nu ne calificam) a fost şi va rămâne în amintirea tuturor magnificenţa şi ambianţa noului stadion. N-am cutezat, ca student, să intru în sala Teatrului Naţional până ce nu mi-am procurat o cravată. Altfel, pe la casele de cultură, pe la cinematografe, accesoriul vestimentar nu părea deloc obligatoriu. În impunătoarea sală a Naţionalului însă, fără cravată însemna să te ascunzi undeva, prin ungherele întunecate ale balconului II (aşa era pe vremea mea; acum, la Teatru se vine în blugi). Vei respecta întotdeauna ambianţa în care te simţi respectat! Într-un stadion răpănos, subconştientul spectatorului îl invită să se comporte în ton cu „locaţia”. N-am văzut niciodată, în România, atâtea chipuri luminoase adunat la un loc, atâta ordine şi decenţă vestimentară, atâta posibile instantanee de grup ce ar merita într-adevăr legenda „noi suntem români!”. Au mai rămas şi câţiva lumpeni obişnuiţi să fluiere, la cel mai cretin mod cu putinţă, imnul naţional al echipei adverse. Încă două-trei lecţii de civilizaţie precum aceea de marţi şi, sunt sigur, vor fi reduşi la tăcere. Una peste alta, spectatorul român de la meciul cu Franţa s-a simţit mai aproape de Europa.

Nu lipsesc constatările întristătoare. N-am să înţeleg în ruptul capului de ce a fost ales Marcel Pavel pentru intonarea imnului. După ce că are mereu aceeaşi expresie de câine bătut, ori de pacient care a înghiţit din greşeală cinci purgative, a mai dat-o-n bară şi din punct de vedere strict muzical şi, mai ales, din acela al (ne)respectării unui text sacrosant. Pavel şi-a permis să scoată din strofa lui Mureşanu sintagma „un nume de Traian” pentru ca cu cumva, Doamne fereşte, să se dea apă la moară propagandei băsiste! Ce prostie! Păi, aşa schimbăm şi titlul romanului lui Rebreanu, fiindcă „Ion” te-ar putea duce cu gândul la Iliescu! Cântăreţul ne asigură că modificarea de text s-a săvârşit cu aprobarea... Federaţiei! Bravos! Imnul naţional ni-l cenzurează culţii fotbalişti – aşa ceva nu cred că s-a mai întâmplat nicăieri în lume! Nici La Marsellaise n-a sunat impecabil, două cuvinte franţuzeşti fiind evident pocite. Aproape că nu m-a mirat, fiindcă ceva mai înainte, la tv, am auzit o jună reporteriţă stâlcind cu suverană incultură numele străzii Pierre de Coubertin. Concluzia: nu se poate construi nimic trainic, serios şi temeinic dacă n-ai grija amănuntelor! Tot un amănunt ar putea să fie – dar nu-i! – mizeria gazonului. Explicaţia „e prea proaspăt, încă n-a prins rădăcini” nu ţine, fiindcă pretutindeni unde se schimbă covorul de iarbă, se dispută meci după meci. Explicaţia ne-o poate oferi doar firma „specializată” a familiei vrânceanului Oprişan – dar nu cred c-om avea parte vreodată de desluşirea cea adevărată.

În fine: avem stadion-bijuterie. Fotbal, n-avem. Se recunoaşte deschis că „nu-s valori”, dar mai nimeni nu merge mai departe, spre a ajunge şi la întrebarea „de ce n-avem valori?”. N-avem fiindcă lipseşte acut aşa-numita „bază de mase”; ne preocupă numai pârdalnicul azi, n-avem chef şi răgaz să ne gândim şi la ziua de mâine. Toate marile cluburi din lume, aproape toate federaţiile, au şcoli de fotbal, baze de pregătire ireproşabile la dispoziţia celor foarte tineri, precum şi prevederi legislative stimulatoare. Nu de mult, ungurii au luat importante măsuri în vederea formării noii generaţii de fotbalişti: cei care investesc în fotbalul juvenil sunt scutiţi de jumătate din taxele datorate statului! Luxemburghezii au adoptat de multişor hotărâri oarecum asemănătoare şi, iată, din „producţie proprie” au construit o echipă de care am ajuns să ne temem. Cu banii cheltuiţi în România pentru cumpărarea şi retribuirea jucătorilor străini (majoritatea deloc străluciţi) s-ar putea întreţine centre de tineret, şcoli de fotbal, campionate de pitici şi juniori... da-i mai simplu să imporţi castraveţi decât să cultivi castraveţi!