Cătălin MIHULEAC

 „Statistica ştie tot”, statisticii nimic nu-i scapă, ea „ştie câtă votcă bea un cetăţean şi aproximativ gustările pe care le-a ingurgitat”. Statistica aşază totul pe rânduri şi coloane, „de statistică nu te poţi ascunde nicăieri”, dar în cazul scaunelor, statistica ridică mâinile a neputinţă. Câte scaune or fi în Uniunea Sovietică? Dumnezeu ştie: douăzeci de milioane, ori şi mai mult? „Şi în acest ocean de scaune de nuc, stejar, frasin, palisandru, mahon şi mesteacăn de Carelia, eroii romanului nostru trebuiau să găsească scaunul de nuc cu picioare curbate, care ascunde, în pântecele său tapisat, comorile doamnei Petuhova”.

Găsirea scaunelor, jumulirea lor şi dezvelirea comorii ascunse în măruntaiele unuia dintre ele devin o chestiune de timp. Ostap o ia metodic: mai întâi, găbjeşte ordinele de repartiţie a mobilei confiscate din fosta casă a boierului Ippolit, apoi dă-i bătăi pe urmele ei. E-un fel de safari, căci scaunele, invidioase pe mobilitatea antilopelor gnu, o clipă locului nu stau, mâncând pământul prin savana sovietică, pe cele patruzeci şi opt de picioare ale lor. Pentru a pune mâna pe vânatul lor furniruit, partenerii nu precupeţesc nici un sacrificiu. Un scaun a ajuns la văduva Griţaţueva? Păi, pentru a intra în dulcea lui posesie şi a-i scotoci interiorul, Ostap îmbracă fără preget costumul de mire, lecuind-o temporar de singurătate pe proprietară.

Scaunele aleargă continuu: zece dintre ele ajung la muzeul mobilei din Moscova, de unde, în urma licitaţiei, sunt împrăştiate pe la cetăţeni şi instituţii. Ostap şi Ippolit le simt în nări urmele, hărţuindu-le prin hăţişurile capitalei. Dau mită, când este cazul, le fură, când n-au încotro... Un scăunel e la o soţioară snoabă, certată episodic cu soţul? Păi, ce ocazie minunată pentru un gentleman ca Ostap de a-i reda încrederea în sine prin câteva galanterii şi-n final, pentru a obţine scaunul, de a-i propune la troc o feerică strecurătoare, ultima tendinţă în moda servirii ceaiului? Au ajuns patru scaune la teatrul „Columb”, care o zbugheşte în turneu cu piesa „Căsătoria”? Păi, cei doi asociaţi n-au decât să le adulmece paşii, pentru a interpreta, la rândul lor, ultimul act al comediei „Comoara soacrei mele”, cu Ippolit în rolul ginerelui şi cu Ostap Bender în propriul său rol.

Rând pe rând, scaunele încap în mâinile lor înfrigurate, unde sunt sfâşiate şi devorate. Dar comoara nu se predă! Resemnarea îi trimite lui Ippolit scrisorile de acreditare. De supărare, îi iese pe obraz „un buboi vulcanic. Parcă se colectaseră în el toate suferinţele, toate eşecurile, tot calvarul goanei după briliante.” Dar nu-i nimic, cetăţene, îşi încurajează Ostap coechipierul, „şedinţa continuă”!

Când este depistat şi ultimul scaun din blestemata duzină, asociaţii simt că întâlnirea cu norocul se apropie de finiş. Se pun la patru ace, fiindcă nu te poţi prezenta oricum în faţa unei comori. A sosit marea clipă: ceasul al doisprezecelea, coincizând cu scaunul al doisprezecelea. Al doisprezecelea scaun, aportor cert al bunăstării, e la clubul feroviarilor, inaugurat de curând!

Ippolit, în momentul în care găseşte scaunul, dar fără comoară în el, are ceva din expresia de învins a lui Lefter Popescu, personajul lui Caragiale din „Două loturi”. I se explică frumos că în scaun au fost găsite, nu demult, briliante, dar cu „ele s-a clădit clubul feroviarilor”, modernizat şi dichisit cu „calorifer, sală de şah, bufet, teatru...”

Ultimele pagini aduc şi singurul moment neinspirat al cărţii. Pentru că banii strică orice sentiment frumos, Ippolit îl înjunghie pe mentorul său în ale vieţii, Ostap. Nu-i cazul să suferim prea mult. Căindu-se pe urma crimei săvârşite, autorii îl vor învia pe „marele maestru al combinaţiilor” în romanul următor, „Viţelul de aur”, unde Ostap apare cu o cicatrice foarte sexy, în locul înjunghierii.