Mircea Radu IACOBAN

Cât pe ce să avem nevoie de paşaport pentru a ne închina la mormântul lui Ştefan de la Putna! Episodul este prea puţin cunoscut; poate şi-l amintesc bătrânii din împrejurimile Putnei, iar istoricii, desigur, nu-l ignoră. Pentru  generaţiile tinere mai ales, rămâne filă neştiută din cronica unor evenimente eroic-tragice petrecute nu chiar departe de zilele noastre. Atotputernicia internetului l-a făcut, de curând, public.

La 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică somează România printr-un ultimatum să evacueze teritoriul Bucovinei de Nord, „ce-i aparţine”. Faţă de harta convenită (adicătelea... impusă de ruşi), Armata Roşie ocupă samavolnic două enclave, Putna şi Herţa, care nu figurau printre teritoriile revendicate de cuceritori. Entuziasmul acaparatorilor nu mai ţinea seama nici de ordinele propriilor comandanţi; tentaţia Putnei, cu presupusele comori ascunse în mănăstire, avea, de altfel, temei şi precedent... istoric.

Cu trei veacuri înainte, cazacii lui Hmelniţchi (ginerele nefericitului Vasile Lupu, obligat din „raţiuni de stat”, să-şi dea fiica unui bădăran primitiv şi necioplit) s-au apucat să demoleze construcţiile mănăstireşti de la Putna (1653) în căutarea legendarului aur îngropat, zice-se, sub vechile zidiri de voievodul Ştefan. S-au ales, până la urmă, doar cu plumbul de la acoperiş „de au făcut glonţuri de puşcă”, cum zice cronicarul, dar biserica mănăstirii au distrus-o aproape în întregime. Neculce dă vina pe Vasile Lupu, care ar fi încuviinţat nelegiuirea, da-i puţin probabil, câtă vreme chiar Vasile Vodă a început imediat reconstrucţia (n-a dus-o decât „din temelie, din pământ, până-n fereşti, că i-a şi luat Dumnezeu domnia”).

La 1691, scrie Iorga, „o ceată de cazaci, drăgani şi joimiri înhăitaţi cu dânşii”, au jefuit şi dat foc la ceea ce mai rămăsese din mănăstire. Cum se vede, urmaşii urmaşilor lui Hmelniţchi erau foarte aproape de repetarea isprăvilor strămoşilor. Aveau şi un firav „temei legal”: cererea insistentă a... localnicilor!

La Putna, nu departe de mănăstire, funcţiona o fabrică de sticlă aflată în proprietatea unui oarecare Fischer. Care, alarmat că rămâne fără sticlari (muncitorii proveneau din satele alăturate, iar noua linie de demarcaţie despărţea Putna de restul aşezărilor din preajmă), s-a pus în fruntea unei delegaţii şi, cu jalba în proţap, a cerut comandatului sovietic ca teritoriul ocupat „din inerţie” să rămână în URSS. Un scenariu asemănător se petrecuse la Herţa, unde o delegaţie similară, condusă de veterinarul Weissman, a invitat stăruitor armata sovietică să ocupe zona pentru vecie. Putna a rămas românească şi Herţa pierdută datorită reacţiilor diferite ale comandanţilor noştri. În primul caz au ales să riposteze, în cel de al doilea, s-au împăcat cu soarta. Grupul de cavalerie 25 din Rădăuţi, comandat de căpitanul Ioan Tobă-Hatmanu, a primit ordinul „marş galop la Gura Putnei şi satul Putna, care este ameninţat”. După lupte de o noapte, soldate cu morţi şi răniţi, ruşii sunt respinşi şi obligaţi să se retragă dincolo de noua linie a abuzivei graniţe. Prima grijă a ofiţerului român a fost să încarce tezaurul mănăstiresc în două camioane militare şi să-l expedieze la Cozia. De menţionat că sovieticii, deşi deţineau superioritatea netă şi capacitate de reintervenţie, n-au făcut-o, vădindu-se că, până la urmă, pricazu-i pricaz şi harta, hartă chiar şi pentru armia rusă. Scuze nu şi-au cerut, dar nici Putna n-au reocupat-o. De uitat întâmplarea, n-au uitat-o, drept pentru care Ioan Tobă-Hatmanu a trebuit să îndure, după 1948, 16 ani de Siberie. Dacă şi trupele din garnizoana Dorohoi ar fi reacţionat precum cele din Rădăuţi, ţinutul Herţei rămânea românesc! Ca să vezi (şi să nu crezi) cum se scrie istoria!

Bătrân şi bolnav, pensionarul Ioan Tobă-Hatmanu, cel care a salvat valorile Putnei, a solicitat Patriarhului un ajutor „aşa cum Prea Fericirea voastră va hotărî”. Nu ştim ce răspuns a primit.