Mircea Radu IACOBAN

Multe s-au furat în ţara asta... dar până şi de la Casa memorială Eminescu din Ipoteşti? Chiar peste orice închipuire! Interesează mai puţin cifra pagubelor stabilită de contabili (79.000 de lei), pentru că valoarea muzeistică reală e-n funcţie de n factori, atât obiectivi, cât şi subiectivi. Dacă respectivele piese ar fi cât de cât legate de existenţa pământească a „Luceafărului”, probabil că valoarea lor (măcar) s-ar înzeci. Dar... nu-s – de altfel, nici nu erau expuse, ci depozitate într-o magazie. Argumentul achiziţionării va fi fost formula „de epocă”, numai că aurărie şi argintărie n-a prea strălucit în casa Căminarului Eminovici (a se vedea inventarele publicate în culegerea de documente a lui Gh. Ungureanu, unde nu prea apar sfeşnice, pocale şi... strecurători din aur şi argint). Dacă e să dăm crezare gazetelor şi suspiciunilor poliţiei, sfeterisirea nu-i opera spărgătorilor de profesie ori a cine ştie cărui hoţoman lihnit, ci, întinsă de-a lungul anilor, îi implică de-a dreptul dureros taman pe cei însărcinaţi cu păstrarea respectivelor valori. Doar aşa s-au putut înlocui originalele cu falsuri.

Falsul cel mare însă rămâne: casa-muzeu.

Cum se ştie, era ruinată în 1924, a fost reclădită în 1934 şi re-reclădită în 1979, când s-a constatat neutilizarea vechilor fundaţii şi, mai ales, neasemănarea cu originalul. Fotografii existau şi s-a descoperit, în arhiva cinematografiei, filmul lui Octav Minar (1914). Călinescu, în „Istoria literaturii...”, vede casa destul de făţoasă („pridvor larg, cu trepte...”), dar în altă parte o descrie ca pe o biată clădire hrentuită, din vălătuci. Care, conform mai mult mărturii, „stătea să cadă”. Parcă văd şedinţa de Consiliu Judeţean (1977-78) în care s-a decis reclădirea: „tovarăşi, să nu ne zgârcim, este vorba de Eminescu!”. Aşa că onor arhitectul bucureştean Polizu a reproiectat-o ca pe o pensiune de patru stele: întâi de toate, a înălţat-o semnificativ de la pământ, i-a pus parchet pe jos, a împodobit-o cu casetoane din grinzi de stejar, a muruit-o cu praf de piatră, i-a hărăzit acoperiş de tablă specială, aşezată în râuri orizontale – în completă neconcordanţă cu ceea ce a fost. Ba i-a mai adăugat şi o monumentală sobă-colţar de teracotă, cam ca-n castelul Chaumont de pe Loira. Dacă se proiecta după 1980, probabil c-ar fi fost blagoslovită şi cu termopane. Închipuiţi-vă bojdeuca lui Creangă din Ţicău reclădită după aceeaşi entuziastă reţetă patriotică: cu vreo doi metri mai înaltă, tavan de han turistic, parchet pe jos, sobe ornamentale de teracotă, praf de piatră la exterior, poate şi niscaiva inox la ivăre şi foraibere, acoperiş de catedrală...

Sigur că filmul lui Octav Minar se cuvine privit cu oarece suspiciune, câtă vreme avem de a face cu un binecunoscut falsificator de documente, mai ales eminesciene. S-a stabilit că aşa-zisa fotografie a lui Mihai copil îl înfăţişează pe unul dintre fraţi (probabil, eroare nepremeditată), că aşa-zisa ultimă imagine a poetului e mai mult decât îndoielnică – dar atunci când aparatul panoramează şi apar personaje în mişcare, nu încape bănuiala contrafacerii. Datorită lui Minar o cunoaştem pe sora lui Creangă, trupeşă ca şi frate-său, pe fostul coleg Nicu Torcălău (cu câtă bună cuviinţă îşi scoate căciula în faţa ciudatului ochi al aparatului de filmat...), vedem adevăraţii plopi fără soţ (cei de la Tg. Neamţ) şi se încheagă, cadru cu cadru, o atmosferă şi patriarhală, şi deloc idilică, din care nu lipsesc Ozana, Broştenii, Socola, Iaşii începutului de veac. Imagini unice.

Şi nu trebuie uitat că la premiera de la Ateneul Român (1915), onorată de prezenţa lui Delavrancea, Enescu, Eftimiu, s-a proiectat o peliculă ce măsura 1500 de metri, în vreme ce documentarul regăsit n-are decât 570. Oricum, înfăţişarea incontestabilă a casei de atunci este departe de imaginea promovată turistic azi. Sigur că-i mult mai dificil să reconstitui un obiectiv muzeistic aidoma vechilor imagini decât să-l tratezi „turisticeşte” în cheie „trei stele, confort I”. La fel de evident este că, acum, nu prea mai este nimic de făcut. S-ar impune barem o avertizare a vizitatorului în pliantele şi ghidajele care dau asigurări că „totu-i aşa cum a fost”...