Mircea Radu IACOBAN

Radioul, care ne asigură mereu că „ţine la noi”, ne blagosloveşte în fiecare zi cu pronunţii hilare, agramate, incorecte. Circula, pe vremuri, gluma cu bâlbâitul care n-a reuşit la concursul de crainici nefiind membru de partid. Azi, ar putea funcţiona o motivare mai plauzibilă: „fiindcă nu ştiu vorbi româneşte” – tot ca banc, deoarece marea şcoală a vorbirii corecte care este (adică, ar trebui să fie) radioul nu ţine seama exact de esenţial: ştiinţa vorbirii după regulile gramaticii. De la postul public naţional România actualităţi am aflat că salinele Ocnele Mari au avut „doisprezece mii de vizitatori”. Fătuca-reporter care a preluat ştafeta transmisiei a continuat la fel: „doisprezece mii”. Mă-ntreb cum ar fi sunat ştirea dacă s-ar fi înregistrat numai 2.000 de vizitatori. „Doi mii”? – fiindcă-i evident pentru orice repetent că 12 este compus din doi-spre-zece, acordul corect fiind obligatoriu „douăsprezece mii”. La fel ca şi-n enunţul „este ora doisprezece” pentru „ora douăsprezece”. Până şi badea Gheorghe de la Pocreaca îţi va spune, corect, că este ora douăsprezece – radiofoniştii noştri însă pocesc abitir limba, cu nonşalanţa pe care ţi-o dă incultura suverană.

Gogonate isprăvi se petrec şi-n domeniul accentului, adică al „rostirii mai intense a unei silabe dintr-un cuvânt”. Prejudecata potrivit căreia în limba română accentul este „liber” (spre deosebire de maghiară, unde cade obligatoriu pe prima silabă, ori de franceză, unde se pune pe ultima) naşte mici monştri. Am auzit vorbindu-se, tot la radio, despre Nechifor... Coţcaríul (cu accentul pe i), ba chiar şi despre staţiunea Geoagíu Băi!! Calamitatea microfonului numită Ilie Dobre, campion absolut al pocirii numelor proprii străine şi lipsit de elementar instinct lingvistic, turuie împiedicat, precum o moară stricată, numind cu încăpăţânare un fotbalist în loc de Spadásio, Spadasío, deşi colegul cu care împarte transmisia pronunţă corect.

Într-adevăr, în domeniul accentuării, limba română nu are reguli absolute, dar funcţionează din moşi-strămoşi tendinţa clară a uzului. Dacă numele proprii străine nu-s pronunţate ca la mama acasă (la mama lor adică, nu după cheful cui se nimereşte), cu rafistolarea onomasticii româneşti (tot de la radio pornită) am început să ne obişnuim. Iată că, de la o vreme încoace, pe vecinul nostru nu-l mai cheamă Grădináru, ci... Grădinaríu, substantivului propriu adăugându-i-se ilicit şi-n pofida rostirii din moşi-strămoşi, o silabă în plus! Câtă vreme nici ministrul Învăţământului nu ştie precis cum îl cheamă (când e Funériu, când Funeríu), ce pretenţii să mai avem de la sumedenia de Ilie Dobre aciuaţi în unda postului naţional? Degeaba dicţionarele (vezi „Niculescu” – 2007) recomandă păstrarea accentului pe sufixul de agent, degeaba invocăm uzul de veacuri, noi ne-am pus pe rebotezat fiindcă sună mai „cool” şi mai nu ştiu cum!

Accentuarea paroxitonă (pe silaba penultimă) se justifică atunci când respectiva silabă există (Vasilíu), nu când este inventată de moft. Adevărat, şi-n postata limbii, lucrurile se mai schimbă (greaca veche a avut accent predominant muzical, greaca nouă are unul expirator-dinamic), dar totul se petrece conform legilor evoluţiei istorice şi nu după bunul plac inovator al cutărui agramat! Încă mai curge cerneală pentru lămurirea accentului pus de Eminescu pe ultimul cuvânt din versul „Pe-a lor urme luminoase voi asemene mergéţi”, dar nimeni nu pare interesat de un fenomen grav, în curs de generalizare şi-n stare să deformeze întreaga onomastică românească!