Mircea Radu IACOBAN

Politica, în cultură: ministrul junimist P.P. Carp  îl destituie (de fapt, „desărcinează”) pe D. Petrino, devenit adversar odată cu publicarea unor articole defăimătoare la adresa „Junimii”. Venit la putere, ministrul liberal Chiţu îl re-aşează imediat pe Petrino în postul ce l-a avut, pentru ca mai apoi să-l destituie (desărcineze) pe junimistul Eminescu din funcţia de revizor şcolar. Aşa s-au plătit poliţele din totdeauna, cam aşa se procedeazăşi acum. Între timp consumându-se „pălărămia” (expresia lui Eminescu) trimiterii în judecată a ipoteşteanului pentru lipsurile din inventarul Bibliotecii. Care inventar (scriptic) n-a existat de fapt... niciodată! Infamia demersului lui Petrino constă în aceea că nu-l acuză pe Eminescu de neglijenţă în gestionarea avutului public, ci reclamă faptul că bibliotecarul „a sustras mai multe cărţi din Biblioteca de la Iaşi.” Era vorba, deci, de o acuză penală gravă, asimilabilă juridic cu furtul!

Cum se împrumutau cărţile pe atunci? Le putea lua la domiciliu, pe termen de două luni, doar cei care făcuseră donaţii bibliotecii şi profesorii universitari trecuţi pe o anume listă. În rest, orice împrumut trebuia garantat prin depunerea unei sume egale cu valoarea opurilor împrumutate. Greu de crezut că şirul bibliotecarilor (Cătănescu, Bodnărescu, Eminescu, Petrino) au dat riguros curs ultimei modalităţi prevăzute de regulament. Studenţii în primul rând, dar şi majoritatea celorlalţi solicitanţi, nu-şi puteau permite să aloce şi să-şi imobilizeze sume considerabile, pe care să le recupereze cine ştie când – asta presupunând şi un resort contabil (inexistent) în stare să gestioneze sumedenia de operaţiuni băneşti. Cărţile se împrumutau „pe încredere”. Cum şi azi se întâmplă, unii mai „uitau”, sau pur şi simplu neglijau restituirea. De aici şi până a-l acuza pe Eminescu de rea intenţie, e-o distanţă enormă! Pe de altă parte, Biblioteca era constituită din diverse fonduri provenite din donaţii (C. Hurmuzachi, C. Sturza, L. Steege şi alţii), inventariate separat. O carte cu acelaşi număr de inventar pe cotor putea fi lesne aşezată, după restituire, în alt raft. S-au şi găsit astfel de volume considerate lipsă, dar, de fapt, depozitate în altă secţiune. Împrejurarea care-l absolvă total pe Eminescu de vreo culpă este aceea că un inventar general n-a existat niciodată şi că, la preluarea gestiunii, nu s-a întocmit nici un act din care să rezulte exact avutul Bibliotecii.

Prima grijă a lui Eminescu, atunci când şi-a luat postul în primire, a fost tocmai întocmirea unui astfel de inventar. L-a început, dar n-a avut răgazul să-l ducă până la capăt, fiind vorba despre nu mai puţin de 30.000 de volume. Pentru început, a marcat  cu creionul roşu cărţile lipsă. Din vremea cărui blbliotecar? Greu de spus. Petrino a luat pur şi simplu lista titlurilor însemnate cu roşu şi le-a trecut în contul vinovăţiei lui Eminescu! (La instrucţie, Eminescu a explicat logic: „puţin verosimil ca un om să însemneze singur în catalog cărţile ce le sustrage”.) Pe de altă parte, Eminescu însuşi ar fi luat „fără forme” la domiciliu câteva titluri. Mă-ntreb care director de bibliotecă îşi face fişă de împrumut pentru lucrările ce le consultă chiar astăzi, darămite atunci! Respectivele cărţi (înapoiate cu depăşirea termenului) poetul le utiliza în vederea achitării de sarcina (primită de la Maiorescu) colaborării la capitolele despre România din ediţia a XII-a a marelui Brockhaus tipărit la Leipzig. Nici numărul cărţilor considerate lipsă nu a fost stabilit vreodată cu certitudine, ba chiar s-au trecut în sarcina lui Eminescu şi cele 40 de volume a căror lipsă a sesizat-o, cu ani înainte, bibliotecarul Cezar Cătănescu!

 Cum era de aşteptat, la 17 decembrie 1876 s-a dat soluţia de neurmărire penală, după o suită de interogatorii penibile şi de tracasări nemeritate. Petrino revine cu altă reclamaţie, de astă dată în civil. Cu acelaşi rezultat. Într-o scrisoare (încă?) nepublicată, citată de Octav Minar, Eminescu i-ar fi scris Veronicăi: „Ah, politica – este cauza tuturor nenorocirilor din ţara noastră!”

Dimitrie Petrino moare în aprilie 1878. Probă a calităţii umane: cel mai mişcător necrolog l-a semnat Mihai Eminescu în „Timpul”.