Mircea Radu IACOBAN

Tarabă cu cărţi la Talcioc. Cercetez cu sentimente amestecate câteva volume editate cândva la „Junimea”: ce să însemne faptul că au ajuns la (ipotetică) vânzare în Talcioc? Ori deţinătorul le-a socotit „prisoselnice” şi-atât, ori, dimpotrivă, le consideră încă demne de interes, numai nevoia obligându-l la despărţenia scoaterii pe tarabă?

Printre coperţile ce licăresc ostenit şi şters, una, ochioasă, atrage privirea de departe: „Eminescu în confruntare cu justiţia”. A apărut în 1993, la Bucureşti; pe atunci lucram la Chişinău, n-am avut cunoştinţă de ea, surpriza fiind cu atât mai mare cu cât cartea este semnată de un cercetător bucovinean despre care puţine ştiam, şi acelea din auzite: Radu Economu. Lectura a menţinut surpriza, fiindcă revelează o contribuţie-model la investigarea biografiei eminesciene, realizată nu după metoda „cărţile din cărţi se fac”, ci nutrită copios din studiul pe document, multe dintre actele-argument fiind pentru întâia oară aduse la cunoştinţa publicului. Dintre cele patru procese pe care istoria literară consideră că i-au fost intentate lui Eminescu (de fapt, nici unul, fiindcă primele trei nu s-au încheiat cu trimiterea în judecată, iar al patrulea, din 1889, avea ca obiect punerea poetului cu mintea răvăşită sub interdicţie şi instituirea unui tutore), un plus de interes prezintă cel referitor la „infracţiunea de sustragere cu intenţie” a unor cărţi şi piese de mobilier din inventarul Bibliotecii Universităţii ieşene – fie şi numai pentru faptul că oponentul lui Eminescu, Dimitrie Petrino, pare a întruchipa... pe dos tipul intelectualului bucovinean, creditat până atunci cu remarcabile virtuţi de caracter.

Venit de curând în Iaşi (1875), Petrino a fost imediat îmbrăţişat cu căldură de junimişti, care vedeau în el un român oprimat, supus deznaţionalizării în imperiul kesaro-crăiesc, dar mai ales un promiţător reprezentant al poeziei tinere (Titu Maiorescu îl menţionează alături de Eminescu şi Samson Bodnărescu). N-aş crede că există vreun român în stare să citeze azi barem o strofă din lăudata operă a lui Petrino, dar altfel se vedeau lucrurile în perioada în care toate se cuveneau luate de la capăt: chiar Alecsandri (Petrino se grăbise să-i dedice un poem) „a avut cuvinte binevoitoare pentru asigurarea existenţei materiale a poetului bucovinean”.

Zicala cu facerea de bine, ireproductibilă până la capăt, se potriveşte-mănuşă cazului Petrino. Numărându-se printre fondatorii traseismului în politica română, bucovineanul a trecut fără să clipească de la junimiştii conservatori la inamicii lor liberali. Prima grijă: macularea lui Eminescu. Foarte atent la starea materială a scriitorului român, ministrul Maiorescu comite o semi-ilegalitate, numindu-l pe Eminescu revizor şcolar şi pe D. Petrino bibliotecar în postul astfel devenit vacant. Amândoi n-aveau studii superioare terminate, cum prevedea legea, aşa că ministrul a trebuit să utilizeze formula „însărcinare” în loc de „numire”. Ceea ce Petrino a uitat imediat la căderea guvernului conservator (1876). În ziarul lui C.A. Rosetti, „Românul”, Petrino se leagă de-a dreptul scandalos de „Junimea” („neputând răbda nici o clipă o asemenea acuză gravă” – de a fi membru al Societăţii ieşene, n.n.), adăugând cu cinism: „cele văzute în rândul Junimii, din respect pentru public, nu le pot spune”.

Urmează denunţare lui Eminescu, care „şi-a apropiat” câteva zeci de cărţi din inventarul Bibliotecii, dimpreună cu „un dulap boit galben cu geamuri, un dulap boit cenuşiu, două foteluri îmbrăcate cu piele verde şi muşama şi o masă de frasin în formă eliptică”. Nu putem trece peste reproşul, adresat de această dată cercetătorului de istorie literară Radu Economu, care s-ar fi cuvenit să „traducă” reclamaţia, arătând că nu despre „a apropia-apropiere” intenţiona să acuze Petrino, ci de... „apropriere” (însuşirea unui bun ce nu ne aparţine), iar „forma eliptică” (absurd!) ar fi trebuit ortografiată „formă elipsoidală”. Se lasă astfel impresia unei ciudate nesiguranţe într-ale terminologiei (întărită şi de utilizarea adjectivului „scolastică” cu sensul de „şcolară” ş.a.) într-o lucrare, cum spuneam, adevărat model de cercetare istorico-literară. Cât despre „cărţile lipsă” şi dulapurile boite galben ori cenuşiu, în ziarul de sâmbătă-duminică.