Mircea Radu IACOBAN

Continuă să apară la Paşcani revista „Spiritul critic”, realizată, practic, de un singur om: octogenarul Leonard Gavriliu. Sintagma „continuă să apară” se cuvine luată ca semn de exclamare, fiindcă în peisajul publicistic românesc mai multe-s revistele care dispar decât cele care rezistă. Fără o difuzare naţională (mă tem că nici ieşeană!), „Spiritul critic” izbuteşte să reţină atenţia celor care au posibilitatea s-o citească în primul rând datorită ţinutei iconoclaste pe care a arborat-o încă de la primul număr.

Revista păşcăneană îşi ia libertatea de a spune „nu!” în situaţii aparent impardonabile: tocmai când împricinatul dă să-şi aşeze pe frunte coroniţa de laur, Gavriliu îl plesneşte peste mână! Ajuns la o vârstă venerabilă, cu o căruţă de cărţi trecute în CV, criticul păşcănean ştie că, neavând bicicletă, nu i se pot lua nici boii aferenţi, aşa că o ţine pe a lui: „regele e gol!”. În multe cazuri, chiar aşa-i. L-am putea suspecta că-i de profesie contra şi practică o frondă provincială menită doar să atragă atenţia şi să-i ogoiască frustrările. Ceea ce nu-i numaidecât de exclus, dar, evident, nu constituie principala motivaţie a unui demers publicistic convingător structurat, cu o acoperire culturală de invidiat în argumentaţie şi decomplexat până la primejdioasă imprudenţă. Sunt sofismele lui Petre Ţuţea la modă şi-n admiraţia criticii, care le consideră „loc de reculegere a minţii” (G. Liiceanu)? Gavriliu îşi propune să demonstreze că nu-i vorba decât despre „lungi suite de deliruri sistematizate axate pe dogma sa fundamentală, o dogmă, desigur, ispititoare pentru minţile simple, dar, de fapt, profund alienantă” („Judecăţi critice VI”, p. 86). La fel de la modă-i şi Dan Puric? „Dan Puric este un Petre Ţuţea mai stilat şi mai temperamental, dar la fel de apodictic şi de incoerent ca amicul de suflet al lui Nae Ionescu, cu priză la Robert Turcescu şi îndeosebi la publicul de la periferia culturii” (p. 185).

Recentul număr al revistei „Spiritul critic” (4/2011) continuă propunerile de demitizare. Cine are curajul să cârtească la adresa prozei Hertei Müller, laureată a Premiului Nobel? Iaca, omul nostru din Paşcani: „<Vulpea şi vânătorul> este o proză în care majoritatea paginilor sunt compuse din descrieri insignifiante şi din reflecţii insipide, cu câte o sclipire stilistică ici şi colo”. Face Cristian Tudor Popescu ratinguri de invidiat, indiferent la care post tv apare? Da, dar... „marea problemă a dlui C.T. Popescu, ca prestator pe canalele tv (şi nu numai), este aceea că pe dumnealui nu îl interesează atât adevărul afirmaţiilor sale, cât vânarea paradoxului, găsirea unor propoziţii şocante, pe care să le servească publicului consumator de spectacol. Afin d’épater quiconque! Asta îl frământă pe el ori de câte ori, în faţa camerelor de luat vederi, ia o figură de cugetător profund, luat oarecum prin surprindere, dar cu răspunsul gata pe buze.”

L-a premiat Uniunea Scriitorilor pe Sorin Despot pentru volumul de debut „Apasă”? De astă dată, Gavriliu citează din alte publicaţii: „o mare păcăleală intelectuală şi estetică” (G. Neagoe în „Cultura”). Pe celălalt laureat pentru debut, de astă dată al revistei „România literară”, Stoian G. Bogdan,  Gavriliu îl execută cu muniţie proprie: „aproape că nu există pagină în volum care să nu colcăie de un dens mizaribilism, de o oripilantă vulgaritate, într-o greţoasă violenţă de limbaj” (imposibil de reprodus citatele pe care, totuşi, „Spiritul critic” cutează să le prezinte public).

Este venerabila Universitate ieşeană o citadelă a onestităţii intelectuale, rectitudinii şi performanţei? Intervievându-l pe universitarul Petru Ursache, Gavriliu află frapante opinii contrare: „Universitatea a deviat de la misiunea nobilă de instituţie fundamentală (...), profesorii se întrec în planuri ambiţioase de parvenire fără ruşine, de cumulare de funcţii şi îmbogăţire.” Etc., etc.. Să fie vorba doar de un nihilism suveran în virtutea căruia se „rade” tot ceea ce-i tezaurizat, mai mult ori mai puţin oficializat, în besacteaua cu valori a momentului? N-aş zice, fiindcă Leonard Gavriliu vine să propună, argumentat, cărţi şi autori rămaşi oarecum în con de umbră. Cărora nu le iartă scăpările, inconstanţa, bâlbele – ceea ce arată că nu utilizează unităţi de măsură diferite, ci oferă tratament egal, sever şi generos în acelaşi timp. Chiar dacă nu poţi subscrie întotdeauna sută la sută, opiniile curajoase ale criticului te pun pe gânduri.