Mircea Radu IACOBAN

Întâmplarea a făcut să contribui la „năşirea” câtorva începuturi ale radioului şi tiparului ieşean postbelic. Lucram la Radio Iaşi când nou-născutul începuse de acum să gângurească, dar emitea... jumătate de oră pe zi. Revista „Cronica” am luat-o de la zero, împreună cu o echipă de conducere din care am rămas singur să deşir amintiri, Ştefanache, Sturzu, Barbu, Ciopraga mutându-se în ceruri. Nu ştiu cum vor fi primit acolo (adică, dincolo) vestea apariţiei revistei „Cronica veche”, ce aş vrea să reamintească barem nervul publicistic ieşean de odinioară. Editura „Junimea” am luat-o – dacă se poate spune aşa – şi mai de la... zero; iată că-şi va sărbători curând semicentenarul.

Mi-ar fi plăcut să mă număr şi printre cei care au ctitorit televiziunea la Iaşi (se pregăteşte să marcheze 20 de ani de la înfiinţare) – n-a fost să fie, aşa că i-am urmărit evoluţia de departe, implicat fiind doar în colaborări ocazionale. Un post TV înseamnă mult mai mult decât o redacţie de periodic – şi ca ferment gazetăresc, şi prin impact publicistic, şi ca formator de opinie, şi ca mentor cultural, şi ca, dacă vreţi, şcoală de presă. Am putut observa roadele unei astfel de şcoliri a televizioniştilor „la locul de muncă”, fiind membru în juriile unor festivaluri de film unde ieşenii au obţinut totdeauna rezultate onorabile, uneori chiar surprinzătoare. Sigur că menirea unui post public de televiziune a fost şi va rămâne întâi de toate slujirea actualităţii, capitol pe care ieşenii îl onorează cu brio, deţinând şi râvnite priorităţi (de pildă: TVR Iaşi a transmis în direct şi-n premieră naţională cea dintâi dezbatere publică într-o campanie electorală – 1991).

Instinctul gazetăresc, potenţat de capacitatea aflării generalului semnificant în particularul nespectaculos al unei ştiri oarecare, constituie, probabil, punctul de plecare al majorităţii peliculelor trimise spre jurizare. Scoase din contextul zgomotos şi agresiv al emisiunii cotidiene („vin ştirile peste noi!”), micile producţii cinematografice, lăsate să respire în compania unor creaţii similare, pot contura o a doua dimensiune a capacităţii echipei de realizatori – aceea ce îngăduie depăşirea condiţiei de slujbaşi (dăruiţi) a cotidianului, pentru a accede în zona perenităţii artisticului. Dacă tele-gazetăria momentului rămâne sub semnul efemerului, cel mai ades mistuindu-se în eter odată cu evenimentul consemnat, scurt-metrajul îşi are asigurat statut privilegiat de martor în veac – desigur, cu condiţia să izbutească decantarea esenţelor, slujind artisticeşte o idee generoasă. Dacă evidenţa mea este cea corectă, televizioniştii ieşeni au obţinut, între 1993 şi 2010, peste 70 de trofee la festivaluri interne sau internaţionale, între care 14 premii APTR, distincţii la Kosice, Strumica, Chişinău, Ivanofrankovsk, alături de alte (multe) onorante clasări în palmaresul confruntărilor de gen. Cel mai des apar pe lista laureaţilor numele Carmen Olaru (15 distincţii), Vasile Arhire (9), Violeta Gorgos (8), Irina Păcurariu (7), Cristina Hermeziu (6). Cu totul spectaculos evantaiul tematic, revelat fie şi numai prin elocvenţa titlurilor: de la „Alaska, ultima frontieră” la „Bregovici la Zece Prăjini”, „Diamantele coroanei”, „Vai, ce de îngeri aici!”, „Zodia pământului”, până la „Sex în URSS” ori „Românii din Siberia”.

Cu mijloacele, totuşi, modeste aflate la îndemâna documentaristului, s-a dovedit că-i posibilă şi înscrierea formală în „ordinul” realizatorilor de gen, şi – mai ales! – atingerea râvnitului nivel performant. Din păcate, scurt-metrajul nu se bucură, la noi, de o „punere în pagină” avantajoasă în programele TV (totdeauna, evenimentul fierbinte al zilei va lua faţa eseului cinematografic), iar din programele curente ale cinematografelor, proiecţia scurt-metrajului lipseşte cu desăvârşire. Doar festivalurile îngăduie comparaţii şi prilejuiesc revelaţii, numai că şi ele se răresc din pricina tot mai firavei susţineri materiale. Păcat. Parcurg lista premianţilor de la TVR Iaşi şi încerc să-mi închipui ce consistentă investiţie de inteligenţă, har, vocaţie regizorală, intuiţie, pricepere într-ale metaforei, alături de credinţa nestrămutată în virtuţile cinematografiei televizate, presupune realizarea fiecăruia dintre cele 74 de titluri! Scurt metrajul (nu numaidecât documentar) merită o soartă mai bună!