Cătălin MIHULEAC

Citite în ziare sau urmărite cu o bere în mână pe micul ecran, tragediile au în ele ceva de film american: te uiţi, zici măi frate, ce nenorocire, dar fără să simţi pe dinăuntru cum se produce cine ştie ce rezonanţă sufletească. Aşa e când citim ştirile cu accidente rutiere, aşa e când trecem la alea referitoare la criza economică.

Deodată însă, nenorocirile se apropie de noi şi ne ating. Mi-am dat seama că accidentele de circulaţie devin tot mai dese, din ziua când au început să moară persoane din preajma mea: foşti colegi, vecini, prieteni, rude. La fel şi cu criza asta nenorocită: mi-am dat seama că e din ce în ce mai groasă, de când în jurul meu au început să curgă şi să se înteţească sângele.

Un fost coleg de şcoală a rămas pe liber cu serviciul, a căutat zadarnic un timp în altă parte şi, negăsind nimic, s-a spânzurat. O prietenă a garantat cu apartamentul pentru un credit de-al unor fini de cununie afacerişti: de curând, prietena a rămas fără casă, în timp ce finul – falit – s-a împuşcat într-o pădure, iar nevastă-sa a ajuns la balamuc. Un vecin de peste drum a dat-o-n bară cu biznisul, şi-a luat puşca de vânătoare şi o sticlă de whisky, pentru a fi găsit ulterior pe un câmp, cu un glonte gros în cap.

În acelaşi timp, alte tragedii, ale unor oameni rămaşi pe drumuri cu cârca plină de datorii, sunt gata să izbucnească, într-o ţară care se înmlăştinează galopant.

Desigur, nu trebuie să te aştepţi la solidaritate din partea clasei care s-a înavuţit din politică, ci la un minimum de decenţă. Dar când un fruntaş PSD ca Mazăre iese de sub fustele bulănoaselor sale doar ca să mai tragă câte o gură de aer, chiar că ţi se apleacă. Desigur, omul e liber să se dezmăţeze până face „penis captivus” şi trebuie chemate echipa de descarcerare şi descrăcănare, dar nu în văzul unui neam care suferă mai mult ca niciodată.

Când partidul ăsta a fost creat de Iliescu, ideea cea mai vehiculată era a unei formaţiuni populare. Din asta a rămas praful. Din Iliescu, a rămas acelaşi lucru.