Mircea Radu IACOBAN

Sunt singurul român în hotelul de patru stele din Alanya ornat, la poartă, de catarge cu steaguri ale ţărilor europene – evident, mai puţin cel românesc.

Televiziunea internă a hotelului transmite non-stop două programe ruseşti, două poloneze, unul în maghiară, unul în sârbo-croată, două nemţeşti, nici unul românesc.

Peste 70% din turismul Turciei este acaparat de ruşi. În secolul XIX, probabil că se arbora inscripţia „défense de fumer!”, în veacul XX, „no smoking!”, acum, în al XXI-lea secol, vezi pretutindeni în hotel ”не курить!”; urmează, probabil, textul în limba chineză. Petru cel Mare poate dormi liniştit: fără tancuri şi katiuşe, ruşii ocupă de-a binelea Turcia opt luni pe an. Chefuiesc şi se bălăngănesc pe holurile hotelului până-n zori, fără să le pese că hărmălaia ar deranja odihna celorlalţi...

Prin 1970 am avut onoarea să cinez în compania soţiilor ofiţerilor sovietici dislocaţi la o bază militară din Cuba. Matrioşele lui Brejnev, una mai başoaldă decât cealaltă, abia încăpeau în scaune şi devorau, în sărăcia cubaneză, mormane de blinele şi castroane de caşa.

Acum e... pe dos: supusele lui Putin, trase prin inel, faine de faci scurtă la gât întorcând capul, ciugulesc (în dezmăţul culinar „all inclusive”!) o sălăţică la prânz şi alta seara. Sunt acompaniate de Ivani rotofei şi cam trecuţi, ori de malaci tatuaţi – asta-i viaţa, altfel faci plajă (cu noroc) la Soci.

În timpul croazierei cu „yachtul de piraţi”, la bord aflându-se, de astă dată, şi un grup de români (maramureşeni), o doamnă din Vişeu m-a abordat direct: „De ce eşti singur, dom’le?” I-am explicat, cât se poate de serios, că „încerc să-mi refac viaţa.”

Drept pentru care mi-a oferit imediat compătimire înţelegătoare şi a tot şuşotit cu maramureşencele, arătându-mă discret cu degetul...

Ocolim, cu vaporaşul, peninsula Hatay, pe cocoaşa căreia s-a căţărat, încă de la 1402, cetatea Alanya. O altă turistă de-a noastră n-a înţeles prea bine spusele ghidului şi se tot miră: „Cum, aşa cetate la 1902?” Încerc s-o dumiresc glumind: „Doamnă, dacă era din 1902, avea termopane!” Tace. Cugetă. Apoi mă pune la punct: ”Dacă vrei dumneata să ştii, la 1902 nici nu existau termopane!”

Văzându-mă mereu singur, un chelner îşi face îndelung de lucru ştergând cristalul mesei, apoi se apleacă şi-mi şuşoteşte la ureche în ruso-engleză: „dlea vaş, ia imeiu law.” Adică, ce mai încolo-încoace, o gagică de închiriat. Îi explic (noroc de rusa învăţată la liceul din Suceava cu tatăl Tamarei Buciuceanu!): „Prietene, n-am asigurare medicală” (a se vedea tableta precedentă). Înţelege şi se retrage: „I am sorry. Spakoinâi noci!”

Expediţia „jeep safari” în munţii Taurus se face la bordul a două maşini de teren decapotate, de-a lungul (vorba vine „de-a lungul”, că dai numai dintr-o curbă în alta) unor înguste drumeaguri montane cu vagi urme de asfalt. Tot şarmul voiajului bezmetic stă în obiceiul ca, din când în când, maşinile să se apropie şi din ambele să ţâşnească trâmbe de apă ce te udă leoarcă. N-ai ce face, accepţi jocul, stropeşti şi tu (sunt sticle pregătite la bord), dar când mai vezi, pe la curbe strânse, că te inundă, de jos, indivizi înarmaţi cu furtunuri, dai să protestezi: „Ăştia, de ce se bagă?” Ghida mă linişteşte: „Sunt de-ai noştri, i-aţi plătit, intră în cost.”