Cătălin MIHULEAC

Din punctul de vedere al înţelegerii, chiar al iubirii neţărmurite pe care le-o poartă infractorilor cu păcate grele pe mica lor conştiinţă, judecătorii români sunt rude de sânge, chiar fraţi cu cei francezi.

De prin anul 2005 încoace, a devenit un obicei ca femeile cu pasiune sportivă din Franţa, care practică joggingul regulat prin parcuri şi prin zonele periferice ale oraşelor, să dispară în timp ce-şi exercită programul, de parcă ar fi victimele unor fenomene de natură paranormală.

Imediat ce constată dispariţiile, apropiaţii lor alarmează autorităţile, antrenând desfăşurarea unor forţe poliţieneşti impresionante, pentru a le căuta. În final, după o cercetare mai scurtă sau mai lungă, femeile sunt descoperite, mai bine zis cadavrele lor, calcinate sau în diverse grade de descompunere. Invariabil, se stabileşte ştiinţific că, înainte de a fi omorâte, victimele au violate şi chinuite, deşi chin mai mare decât să te violeze un zăbălos nu cred că există pentru o femeie.

Interesant este că toţi autorii acestor crime înfiorătoare, acompaniate de violuri, sunt infractori recunoscuţi, condamnaţi la ani grei şi închişi pentru fapte anterioare de aceeaşi natură. La datele crimelor comise asupra joggeuselor, ei ar fi trebuit să se afle cu toţii sub cheie, în debaraua cu ticăloşi numită puşcărie.

Ar fi trebuit. Numai că judecătorii, băieţi şi fete de comitet, au considerat că ei şi-au vindecat năravul şi nu mai prezintă pericol social, astfel că le-au dat drumul anticipat. I-au eliberat prieteneşte, ca să poată viola şi ucide din nou, fiind păcat ca talentele să li se prăpădească la răcoare. „Mergeţi, băieţi, şi practicaţi-vă hobby-ul în continuare! Scuzaţi-ne că v-am deranjat cu arestarea şi puşcăria! La revedere şi spor la violuri şi la crime!”

Câtă înţelegere! Nu există dragoste mai curată decât aceea dintre judecător şi infractor. Două categorii profesionale atât de apropiate una de alta.