Mircea Radu IACOBAN

De câte ori rătăcesc prin Ţara de Sus (bine că s-au mai dres şoselele!) mă abat şi pe la Voroneţ, lăcaş de care mă leagă una dintre cele mai puternice amintiri ale experienţei gazetăreşti. În urmă cu 47 de ani, reporter fiind la radio, am ajuns, nu mai ştiu cum şi de ce, în pronaosul Voroneţului, unde, lucrându-se la pardoseală, s-a descoperit o piatră de mormânt necunoscută. Am revăzut-o săptămâna trecută: motiv floral în centrul lespezii, muchii tocite, înfăţişare ştearsă, modestă şi cuminte. Întâmplarea a făcut ca, în 1964, să intru în pronaos tocmai când se deschidea mormântul, în prezenţa unui procuror şi a unui miliţian de pe la raionul Gura Humorului.

Părea o chestiune simplă, de rutină, nimeni nu se aştepta la cine ştie ce revelaţii, constructorul se grăbea să ajungă la nivelul iniţial al pardoselii, nu s-a găsit nimeni care să rostească o rugăciune... Am descris întâmplarea în amănunt, articolul publicat după doi ani în nou-apăruta revistă „Cronica” fiind reprodus ici-colo, inclusiv în presa de limbă română de peste ocean. Mizându-se, întâi de toate, pe senzaţional, fiindcă, după ce răngile au săltat lespedea (a răsunat un pocnet de parcă s-ar fi destupat şampanie!) a apărut trupul marelui vornic al Ţării de Sus Gligorcea întreg-întreguţ! Recitesc cele scrise atunci: sub imperiul emoţiei, adoptasem un ton de explicabilă exaltare lirică. Pe care l-aş înlocui acum cu o rememorare mai detaşat-ponderată, fiindcă a trecut aproape jumătate de veac, sunt, mă tem, singurul care mai poate depune mărturie directă şi, cercetând felurite izvoare, am putut urmări cursul valorificărilor arheologice ulterioare.

Relatez sec: marele logofăt şi vornic al Ţării de Sus Gligorcea (diminutivare palatalizată tipic moldovenească de la Grigore) a fost îngropat în pronaosul Voroneţului la 1600. În urmă cu mai bine de patru veacuri! Nu se afla într-o raclă, ci trupul îi era aşezat pe o blană de stejar acoperită cu un covoraş de lână ce mai păstra, în anumite porţiuni, motive florale cu colorit neaşteptat de viu. Avea aproape doi metri răposatul şi dreapta îi era încleştată de mânerul spadei, din care rămăsese doar inima prelungă, asemănătoare unei suliţe mâncate de rugină. Avea faţa cafeniu-pergamentoasă şi o barbă roşie, ondulată, coborând vălurit peste piept. Capul şi-l odihnea pe o pernuţă de catifea roşie cândva, sinilie acum; ruptă într-un colţ, lăsa să se vadă fulgii de hamei cu care o umpluseră jupâniţele răscrucii de veacuri. Răposatul era înveşmântat într-o haină lungă, spuzită cu zeci de bumbişori aşezaţi doi câte doi. Aflat, acum, într-o vitrină a Muzeului de istorie de la Bucureşti, vestmântul este considerat unul dintre puţinele costume medievale păstrate aidoma până-n vremile noastre.

O paranteză: la restaurarea îmbrăcămintei n-au fost invitaţi să participe muzeografii suceveni, care, lucrând câte trei ani pentru salvarea unui petec de ţesătură, acumulaseră oarece pricepere şi experienţă. S-a apelat la specialişti din Polonia, care, aplicând straşnice metode moderne, au izbutit mai degrabă să dăuneze exponatului decât să-l reînvie!... Se putea distinge limpede şi pricina morţii vornicului: o rană la genunchi, strâns legată cu feşe de in. Astfel de rană se putea dobândi doar călare – semn că Gligorcea şi-a prăpădit zilele în cine ştie ce luptă despre care cronicarii nu s-au învrednicit a scrie. De altfel, avea atârnată cu un şnur pe piept, ca un talisman, potcoava calului.

Minunea înfăţişării lui Gligorcea s-a însoţit, repede, de minunea mistuirii: la contactul au aerul proaspăt, năvălit în gropniţă după 400 de ani, trupul s-a topit instantaneu, devenind cenuşă. Hainele au rămas să păstreze forma trupului, ca un cocon chitinos de libelulă din care a ţâşnit spre zbor fiinţa cea transparentă şi aripată... M-am zăpăcit în momentele acelea – de fapt, nimeni nu se aştepta să se petreacă astfel de mistuire – aşa că n-am declanşat decât târziu bietul aparat „Smena”, care n-a mai imortalizat, în lumina aceea puţină şi fără blitz, decât costumul ţeapăn şi nefiresc bombat, urma spadei, potcoava, pernuţa de hamei şi covoraşul cu şterse geometrii florale. Gligorcea s-a întors în mormânt cu făraşul – nu înainte de a fi găsit, în cenuşă, inelul sigilar ce a ratificat identificarea.

Cine intră azi în biserica Voroneţului n-are cum şti că modesta piatră de mormânt poartă semnul unei ciudate iviri din străfundurile istoriei (poate structura solului, poate lipsa aerului explică mumificarea), ca şi ulterioara mistuire, de parcă totul n-a fost decât visare şi închipuire...