Mircea Radu IACOBAN

Viruşii nu se oploşesc de capul lor în computerele infectate, ci se insinuează pe lângă un clip porno, ori pe lângă o „bombă” de presă, ajungând în casele noastre precum puricii aduşi de mâţe. Le este necesar suportul de maximă audienţă, în stare să le asigure accesarea imediată: oricât de protejat, computerul inocent lasă până la urmă garda jos şi hâda orătanie electronică se instalează în inima Windows-ului, parazitând-o agresiv şi, adesea, iremediabil. Motiv pentru care ataşările virale devin şi indicatori ai audienţei: cu cât materialul atrage mai multe parşivenii ataşate, cu atât mai abitir înseamnă că are căutare pe net.

Recent, o scrisoare a devenit „virală”, adicătelea, atractivă pentru viruşi; circulă pe reţelele de socializare şi-i atribuită „unui elev” căzut la bac, deşi, neîndoielnic, atestă scriitura unui polemist de presă cu condei antrenat. N-a compus-o cu siguranţă o loază trântită la examenul maturităţii, ci (de astă dată, probabil) vreun gazetar cu experienţă, un părinte exasperat, ori, mai ştii, un profesor lucid de „şcoală nouă”. N-are importanţă cine, la urma urmei, fiindcă epistola făcută publică este ţipătul unei generaţii copleşite de oprobriul ratării examenului şi, în bună măsură, îndreptăţită să arate cu degetul către adevăratul vinovat – sistemul: „Ruşine pentru că aţi ajuns să daţi vina pe o generaţie crescută de voi, arătată cu degetul tot de voi! Ruşine sistemului care ne-a crescut! Ruşine modelelor care ne sunt promovate de mai bine de 20 de ani încoace! Ruşine nouă, vouă, profesorilor, elevilor, politicienilor, mass-mediei, ROMÂNIEI!”

După cum se vede, autorul deschide lista reproşurilor arătând întâi către el însuşi şi abia apoi spre restul celor ce alcătuiesc sistemul, spre a încheia, logic şi... apoteotic „ruşine României!” În bună măsură are dreptate: „Am ajuns după 20 de ani de şpagă, de modele gen Becali, Tălmăceanu şi Bianca Drăguşanu, de învăţământ prost manageriat, de legi prost făcute, să profite cei puternici, de facultăţi pe pile şi bani din care au ieşit generaţii întregi de dascăli care ne-au educat pe noi, cei idioţi şi fraieri, cei care ne aflăm acum în aceeaşi oală, indiferent dacă am luat sau nu bacul, am ajuns la limită!”

Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaştem că acest strigăt (în pustiu?) are temeiul bunului-simţ şi exprimă, în profunzime, adevărata realitate: EI sunt la fel de vinovaţi ca şi NOI. Nimic mai simplu decât să denunţi incultura unei generaţii care crede că Nichita Stănescu a fost... femeie (păi de, la tv o arată mereu pe „Nichita”...), că patul lui Procust este „palatul lui Procust”, că exprimarea agramată a clasei politice („eu, CA ŞI ministru”), care li s-a impus drept chintesenţă a corectitudinii gramaticale, şi-au însuşit-o fără efortul gândirii proprii, că lecturile marilor opere au fost înlocuite cu rezumatele de pe internet, că şcoala a coborât în rang mult după bar, discotecă, gagicăreală, maşini, „iarbă” şi că, în general, învăţătura a fost legată de gard, când a fost şi este mult mai incomod să cercetezi în profunzime, identificând rădăcina răului.

„Aceşti copii care au văzut zi de zi la televizor cum este încurajată prostia şi incultura, alături de băieţi de bani gata făcuţi fraudulos, înconjuraţi de curve semi-îmbrăcate în direct la televizor, aceşti copii bătuţi de soartă că s-au născut (...) într-o ţară în care e mai important ce chiloţi are Crudu decât rezultatele sportive şi intelectuale (n.n. - aş propune ordinea firească, aşezând pe primul loc cultura)... adevărul e că de 20 de ani ne aşteptam să iasă flori de nufăr în locuri în care n-am aruncat nici măcar seminţe de urzică! (...) Ştiaţi că suntem pe penultimul loc în Europa şi la egalitate cu Congo la nivelul învăţământului? Aşadar, de ce vă miraţi?”

Chiar: de ce ne mirăm? N-am înţeles doar ce rost au imprecaţiile la adresa... comuniştilor, fiindcă, oricât de mari păcate va fi avut vechea orânduire, şcoala era şcoală şi carte se făcea – poate chiar cu prisos de seriozitate, acribie şi temeinicie decât o cerea însăşi viaţa. În rest, scrisoarea musteşte de legitimitate. Va trece, sunt sigur, neluată în seamă, cum toate semnalele a ceea ce Cantemir numea „decrementum”, care se sting, înăbuşite în marea indiferenţei, interesului, politicianismului, nesimţirii.