Mircea Radu IACOBAN

Mona... Laiza! Am trăit s-o aud şi p-asta la un post de radio! De unde se vede că romgleza câştigă teren ceas de ceas. Numai că nu-i rezultatul unui plus de instrucţie adus de cunoaşterea altei limbi, ci,  dimpotrivă, al inculturii patentate şi al năravului imitaţiei servile. Mai an’, mi-a bortelit urechile o altă monstruozitate, născută tot din spuma ignoranţei unui post (privat) de radio.

Acolo se vorbea (repetat!) despre compozitorul Riciard Uagnăr. Adică, despre neamţul Wagner! Mai ales fătucile semidocte se năpustesc asupra numelor proprii străine, dornice să arate naţiei cât de-n pas cu moda pronunţiei americanizate (nici măcar anglizante!) sunt reporteriţele cu mintea-n bigudiuri. Una vorbea, tot la radio, despre Elfrid Geri. Adicătelea, Dumnezeule, despre Alfred Jarry! Pretutindeni unde dai şi-ntorci, vei avea parte de câte un borcănat OK în loc de „da” ori „bine!” Franţujii, de-a dreptul exageraţi când este vorba despre cultivarea, respectarea şi promovarea limbii lui Voltaire, au o lege draconică în audio-vizual: când se utilizează nemotivat un cuvânt străin în locul celui neaoş, postul în culpă este amendat. Închipuiţi-vă ce ar fi la noi! Mai întâi, proteste la adresa nerespectării principiului potrivit căruia limba este un organism viu, care se auto-reglează (pretext pentru a lăsa evoluţia limbii în plata Domnului). N-am avea dreptul, în consecinţă, să ne amestecăm în evoluţia limbii. Dar în... involuţia ei?

În cazul românei, nu despre auto-reglare ar fi vorba, ci despre o dereglare evidentă, nutrită din incultură suverană şi dorinţă de epatare. M-am aflat, prin Canada ori USA, în diverse cercuri de români emigraţi, cu prilejul unor întâlniri mai degrabă amicale decât oficiale. Mai după fiecare virgulă dădeai peste un ”well”, „trendy”, „abouth that”,”pressure”, „terrific” ş.a.m.d. Cineva, într-un articol, îşi arăta uimirea că români australieni vorbesc la modul „Ne-a spus ceau, deoarece la ait (eight) avea job de baibisita (babysitter) la sista (sister) lu’ bossu’ lu’ sor’sa”. Situaţia înfloririi acestui bălţat mărăciniş comunicaţional, în care vorbele se împerechează sub „pressure” (presiunea) trăirii într-alt univers lingvistic, nu-i deloc similară cu realităţile din România. „Furculisionul” lui Guliţă exprima (critic!) starea limbii noastre într-un veac în care cultura română încă avea nevoie de sprijin (francez) pentru afirmare, sincronizare şi împlinire. Ai noştri tineri învăţau la Paris, spre a se întoarce şcoliţi în România, şi-i de înţeles strădania să demonstreze că n-au tăiat chiar frunză la câini pe malul Senei, învăţând doar „la gât cravatei cum să lege nodul”: barem şi-au însuşit o limbă purtătoare de strălucită cultură. Azi, ai noştri tineri se şcolesc în ţară, limba română a evoluat, este capabilă de exprimările cele mai rafinate şi pretenţioase, aşa că împestriţarea cu americanisme nu-i altceva decât dorinţă de epatare snoabă şi, adeseori, puştească. Ca şi practica rotunjirii (tot la radio şi tv) pronunţiei „autentice” a unor nume proprii, indiferent de provenienţă. Crainicele noastre rostesc imperturbabil „Rio de Hăneiru” pentru Rio de Janeiro. De ce nu, atunci, şi London, Maskva, Warszawa, Lisboa? Dacă-i bal, bal  să fie! Mecanismul psihologic este net urechist, nu încorporează un aport cultural, ci doar dorinţa de a arăta ce fată deşteaptă are tata! Conform principiului „noi vorbim, nu gândim”, actul determinant în corectitudine nu-l mai reprezintă normările academice, ci, simplu şi comod, imitaţia servilă a vorbirii de la radio şi tv.

 Spune unul o prostie, devine regulă! Incomparabilul Boc pronunţă invariabil ”eu, CA ŞI prim-ministru”, deşi „ca şi” presupune o comparaţie. Cu cine să-l compari? Iar exprimările ştirbe se încuibă în limbă, sfidând constanta semnalare a erorilor de către forurile academice.Mă tem c-ar trebui implementat (altă rimă n-am găsit) sistemul de proteguire francez: cine greşeşte, plăteşte!