Mircea Radu IACOBAN

Încep abrupt. Vauvernage zicea aşa: „După cum e firesc să credem o mulţime de lucruri fără demonstrare, nu e mai puţin firesc să ne îndoim de altele, cu toate dovezile lor.” Şi tot el: „Ne înşelăm pe noi înşine, pentru a înşela pe alţii.” M-am bucurat sincer şi am băut o bere de unul singur la victoria lui Bute. Români fiind, a fost imediat contestată – şi nu de un cârcotaş oarecare, ci de fostul campion Doroftei, care ştie prea bine cum devine cazul cu boxul „la vârf”. Firesc, a urmat contestarea contestării: Doroftei însuşi ar fi cedat fără (prea mare) luptă meciul din 2004 cu Arthuro Gatti. „Probele” fiind cât se poate de circumstanţiale: Doroftei era la final de carieră, pusese puţintei arginţi la puşculiţă şi, culmea argumentului, „a fost apatic în toată săptămâna premergătoare meciului.”

I-ar fi prins cât se poate de bine bursa de 500.000 euro ce-i revenea învinsului, dacă, desigur, respecta regulile celuilalt joc, din spatele cortinei. După nici cinci minute, Doroftei a încasat un „upercut devastator la ficat” şi spectatorii care au plătit pentru 12 reprize au trebuit să se mulţumească doar cu nici două; cât despre pariori, aici e altă poveste.

 După rafala de dezvăluiri privind aranjamentele din fotbal (care, în alte ţări, sunt tratate neiertător – vezi cele întâmplate săptămâna asta în Turcia), vine pleaftura lui  Doroftei: o fi câştigat pe merit Bute, dar nu în faţa cui se cuvenea! În ce să mai crezi? Zgârcitul sport românesc aducându-ne bucurii tot mai puţine şi marile victorii fiind de multişor conservate în spirt la Muzeu, am covârşit cu laude izbânda de la Romexpo, nebănuind o clipă c-ar putea fi pusă la îndoială. Eu unul, nici n-o pun. Adevărul este că-n repriza a III-a începuse să mă îngrijoreze evoluţia lui Mendy, ori, mai exact spus, pierderea evidentă de viteză în care se angajase Bute, iar faza K.O.-ului m-a suprins mai nepregătit decât franţuzul. N-am văzut obişnuita numărătoare, arbitrul retezând sec meciul, lovitura decisivă părea mai degrabă floare la ureche („zona este un pachet de ramificaţii nervoase responsabile de echilibru; este, alături de ficat, cea mai devastatoare lovitură”) – singurul care a citit altfel meciul a fost Doroftei: „mascaradă, circ ieftin, Mendy şi-a luat banii şi a plecat”.

Evident, Leonard ştie prea bine că astfel de scenarii se practică de când lumea. Drept pentru care mă întorc şi zic: aşa să fi fost oare şi acum? De fapt, Doroftei nu-l contestă pe Bute, ci valoarea adversarului. Ceva-ceva dreptate are: nici unul dintre cei opt boxeri în faţă cărora Bute şi-a pus în joc centura nu figurează în topul primilor zece! Asta să însemne că neînvinsul (până acum) Mendy e un târâie-brâu pe post de iepure? Nici vorbă – şi asta s-a văzut în ring. Politica (şi practica) stabilirii adversarului urmează nişte paşi logici din punct de vedere comercial: dacă, de la bun început, îl pui să se bată pe cel mai bun cu cel mai bun, după aceea nu-ţi mai rămâne decât să închizi prăvălia. Aşa că premeditarea calculată nu iese din discuţie. Vezi cazul „Steaua”, care, pentru „prezervarea moralului necesar abordării meciului din super-cupa României”, şi-a modificat aproape întreg programul amicalelor din Austria: „Istanbulspor” a fost înlocuit cu necunoscuta „F.C. Comercial” (?), „Hajduk” Split cu ”Rapid” Chişinău (?), iar „Ajax”cu „N.K.” Zagreb (??). Păi aşa, ies şi eu campion la şah, dacă mă confrunt, printre boscheţii din faţa blocului, doar cu pensionarii din Podul Roş!

Nu i-am înţeles nici pe pariori. Mai nimeni n-a mizat pe un K.O. în repriza a patra (toţi pariind pe a şasea), deşi Bute i-a pus la podea şi pe Zuniga şi pe Andrade taman în repriza... a patra. De aici, lung prilej de vorbe şi de ipoteze. Eu unul, chiar dacă nu iubesc boxul şi-i dau ceva crezare lui Doroftei (selecţia), nu pun o clipă la îndoială nici victoria, nici valoarea, nici titlul lui Bute. Avem dreptul să ne bucurăm până la capăt!

P.S.

A murit un redactor de la Radio Iaşi, Jack Mathias, fratele cunoscutului (cândva) boxer Mathes. În capela cimitirului evreiesc, nici un reprezentant al instituţiei la care Jack a trudit 42 de ani. Şi cum, la evrei, este musai să fie prezenţi la înhumare zece bărbaţi, abia s-a încropit numărul. Printre ei, desigur, nici un fost coleg!