Mircea Radu IACOBAN

Deloc întâmplătoare creşterea constantă a interesului cititorului de toate vârstele pentru document, în dauna ficţiunii: revelaţiile curg şuvoi continuu, dovedindu-se că „viaţa bate literatura” cu fiecare nouă dezvăluire a arhivelor. Într-un consistent volum apărut sub semnătura istoricului Gh. Buzatu (Ed. „Tipo Moldova”, 2011) sunt publicate sute de pagini conţinând, cum se precizează pe copertă, „dosare inedite, stenograme şi cuvântări secrete” care oferă cititorului suficiente date (cele mai multe necunoscute) în temeiul cărora fiecare să-şi poată forma propria opinie privind locul şi rolul personalităţii în istoria recentă a românilor. Un demers ce nu-şi propune nici absolviri, nici condamnări, fiindcă, aşa cum se afirmă deschis în Manifestul unor prestigioşi istorici francezi (2005), „Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii juridice”. Şi nici – am continua noi – preşedintelui, fiindcă, după cum se mai precizează în Manifest, „Politica statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei.”

Demnă de tot interesul, după cum rezultă dintr-o secţiune a cărţii mai sus evocate, este strădania lui Dej, continuată de Ceauşescu, pentru „realizarea unităţii mişcării comuniste internaţionale”. Într-o şedinţă a Biroului politic din februarie 1964 s-a discutat mandatul încredinţat delegaţiei CC al PMR trimisă la Beijing pentru a încerca să oprească, ori barem să tempereze, polemica ruso-chineză. Probabil că starea sănătăţii lui Dej începuse să se deterioreze, altfel, cu siguranţă, delegaţia ar fi fost condusă de prim-secretarul PMR; oricum, componenţa era cât se poate de... „la vârf”: I.G. Maurer, Bodnăraş, Ceauşescu, Chivu Stoica. Tactica părţii române a fost stabilită cu precizie la Bucureşti: „Ar fi bine să-i lăsaţi pe ei să vorbească, să vorbească până la oboseală” (Leonte Răutu). Ceea ce s-a şi întâmplat. Acceptată fără prea mult entuziasm de chinezi, medierea românească n-avea, din plecare, şanse de reuşită. Mai degrabă Dej vedea în discuţiile de la Beijing un bun prilej de întărire a prestigiului şi autorităţii PMR în rândul partidelor „frăţeşti”. China abia ieşise din crâncena şi stupida „revoluţie culturală”, iar oponenţii bănuiţi ai lui Mao, Liu Shaoqi şi Deng Xiaoping, se ştia că nu vor ceda nici un pas în chestiunile de natură ideologică.

În timpul primei discuţii (10 martie) de vorbit, au vorbit chinezii. Ceauşescu a reînoit apelul PMR în vederea găsirii unei soluţii pentru încetarea polemicii publice chino-ruse. Liu Shaoqi: „Dacă vreţi să nu răspundem la atacurile PCUS şi ale altor partide, atunci să-şi anuleze toate hotărârile şi articolele prin care ne-au atacat”. Chinezii mai cereau să fie abrogate hotărârile Congresului XII al PCUS în care a fost denunţată teroarea stalinistă şi să fie repudiat... Hruşciov. Evident, pretenţii cu bună ştiinţă imposibil de acceptat, aşa că discuţiile au băltit de-a surda, până ce românii au fost primiţi de Mao Zedong.

Un Mao surprinzător de locvace (la un moment dat a spus, uitându-se la ceas: „Nu se poate ca numai eu să vorbesc!”) şi dispus să accepte că, din pricina polemicii, „În primul rând, nimeni n-a murit şi nu va muri. În al doilea rând, cerul nu va cădea. În al treilea rând, iarba şi copacii din munţi vor continua să crească. În al patrulea rând, peştii vor continua să înoate şi, în al cincilea rând, tovarăşele femei vor continua să nască”. Altfel spus, ce mai vreţi şi voi? Discuţia rămânea fără obiect, în afara eventualei stabiliri „cine a dat primul” – nici asta cu putinţă din cauza îndârjirii cu care fiecare îşi apăra poziţiile. Maurer a navigat cu grijă vicleană, lăsându-l pe Ceauşescu să caute răspunsuri la întrebările directe şi brutale de tipul „Ce sunteţi dvs., curent de stânga, de mijloc sau de dreapta, sunteţi dogmatici sau revizionişti, ori adoptaţi o politică de mijloc?”. Ceauşescu, băţos, s-a descurcat onorabil: „Suntem marxişti-leninişti”. Mao: „Este bine ca fiecare să spună tot ce are în gând. Ca dovadă a prieteniei noastre, vă invităm la masă”. Unde Maurer a toastat spunând... exact ceea ce nu gândea, salutând „marile realizări ale partidului şi poporului chinez în dobândirea libertăţii sale...” Curat libertate, în ţara literalmente distrusă de abuzurile Revoluţiei culturale!

La întrebarea dacă tot efortul românesc într-o dispută ce-i era, totuşi, străină, s-a meritat, poziţia oficială a PMR (apoi PCR) a pus totdeauna accentul pe întreruperea (de fapt, amânarea) polemicii. Pentru imaginea României în China a contat enorm. De câte ori am fost la Beijing, doar la auzul că suntem din „Lomania” se destindeau feţele şi se arborau zâmbete amicale. Faţă, însă, de ceea ce reprezintă azi China în lume, episoadele din 1964 nu cred că mai prezintă mare interes...