Mircea Radu IACOBAN

În urmă cu nouă decenii, revista „Clopotul” a adresat politicienilor o întrebare pe cât de simplă, pe atât de... chisnovată: „De ce nu merge?”. Considerând că o astfel de chestionare n-ar fi lipsită de interes nici astăzi, am pus aceeaşi întrebare, iniţiind o anchetă la care revista „Cronica veche” a primit numeroase răspunsuri. De această dată nu numaidecât de la politicieni; au dat curs invitaţiei persoane din toate categoriile, cu pregătirea cea mai diversă şi de toate vârstele. Deşi în invitaţie n-am făcut nici o precizare cu privire la ce... nu merge, fiecare a considerat întrebarea legitimă – ceea ce ar putea să îngrijoreze: nu cumva, într-adevăr... nimic nu merge? Nu cumva întreg mecanismul statal se află în blocaj, pretutindeni existând ceva care-i afectează funcţionarea normală?

Atât răspunsurile la anchetă, cât şi comentariile de pe blog atestă că demersul publicistic a fost receptat corect: nu-i vorba de o investigaţie aşezată sub semnul prea puţin angajantului „este loc pentru mai bine”, ci despre o evidentă „sfântă mare nemulţumire” faţă de mentalităţi şi realităţi politico-sociale care continuă să afecteze grav sănătatea sistemului, ţinând în loc (ba chiar şi împingând înapoi) dezvoltarea firească a unui stat situat nemeritat în coada clasamentelor europene.

Să vedem, mai întâi, care erau răspunsurile la ancheta din 1923. Opinia unui respondent: „Nu merge fiindcă în locul legalităţii domneşte bunul plac, în locul concepţiei economice – gheşeftul, iar adevăratele nevoi ale ţării nu-şi află expresia nici în legi, necum în administraţie.” Alt răspuns: „Se spune că orice ţară are guvernul pe care-l merită. La noi, putem afirma că această regulă nu se aplică. România are guvernul pe care nu-l merită. (...) La noi, aproape fiecare om nu-i la locul lui.” Dacă aceste opinii ar fi fost aşezate în paginile unei anchete de azi, mă tem că n-ar fi părut nimănui anacronice! Ce să însemne asta? Că românul este veşnic nemulţumit, că orice s-ar face nu-i de-ajuns, că obişnuieşte să cârâie mereu, alarmist şi defetist, că, în ultimă instanţă, nici nu-i de luat în seamă, câtă vreme invocata „sfântă mare nemulţumire” nu-i virtute, ci-i tară sufletească inhibantă, adevărată frână în calea progresului necesar, dorit şi posibil? Aş! Răspunsurile la ancheta din 2011 nu numai că denunţă abateri de la legile dezvoltării fireşti într-o democraţie autentică, identificând malformaţii perene, dar nu şi genetice, ci încearcă să propună şi soluţii – din păcate, mai degrabă iluzorii.

Câteva extrase şi din textele publicate, şi din cele rămase în afara paginii din raţiuni de spaţiu tipografic: „Cum să meargă (...) dacă singurul motor al acţiunile este egoismul, dacă în 99% din cazuri politica se face pentru îmbogăţire, nici un principiu nu funcţionează, nici o idee nu solidarizează?” (prof. univ. Const. Călin); „Competenţa trebuie să fie criteriul fundamental al oricărei selecţii, promovări, acordări de titluri şi distincţii; din păcate, criteriul axiologic a fost eludat şi înlocuit cu nepotismul, pilele, mita, cumetriile – toate conducând la antiselecţie” (prof. univ. Mihai Pricop); „La urma urmei, când încerci să răspunzi, constaţi că nu merge nici una, nici cealaltă, nici multe altele. (...) Merg, în schimb, aranjamentele de tot felul, hoţiile (văzute şi, îndeosebi, nevăzute), loviturile de forme şi grade din ce în ce mai evidente etc.” (Ion Beldeanu, scriitor); „În mod garantat, n-aş avea spaţiul necesar să enumăr (doar) domeniile socio-umane în care mai nimic nu merge...” (Mircea Dinutz, scriitor); „Ei ştiu cu precizie care-s avantajele faptului că fac parte din fami(g)lia unui partid, că fami(g)lia de înmulţeşte direct proporţional cu timpul şederii la putere...” (Angela Traian, profesoară) – etc., etc., etc..

Rămâne de adresat o întrebare... chiar întrebării: oare „de ce nu merge?” e făr-de moarte şi românii vor avea temei să răspundă la fel de contondent... oricând?

Oricum, exclus să se întrebe cineva vreodată „De ce merge?”.