Mircea Radu IACOBAN

Am în faţă mai multe răspunsuri la ancheta „Eminescu – actual / inactual” ce urmează să apară în nr. 5 al revistei „Cronica veche”; cum era de aşteptat, mai toate contestă, încă din primele fraze, legitimitatea sondajului: cum adică „Eminescu – actual / inactual”, ce întrebare o mai fi şi asta, doar răspunsu-i mai mult decât ştiut, „contemporanul nostru – Eminescu”! Iar cei care, din perversiune iconoclastă, ignoranţă şi dorinţa de a fi cât de cât şi oricum luaţi în seamă, contestă caratele „Luceafărului poeziei române”, s-ar înscrie în corul detractorilor şi atât. S-ar putea să nu fie chiar aşa. Din păcate (ori, din fericire!) chestiunea este mai complicată decât pare la prima vedere.  Întâi de toate ar fi de observat că rezervele faţă de opera eminesciană s-ar putea reduce rezumativ la una dintre propoziţiile-cheie din mult discutatul număr al revistei „Dilema”: „Eminescu nu-mi spune nimic!”. Formularea exactă şi completă ar trebui să sune „Eminescu nu-mi MAI spune nimic!” – de aici încolo ne mai fiind vorba despre o negare oarbă a valorii operei, ci doar a inserţiei sale în contemporaneitate.

Discuţia în sine are legitimitatea ei şi n-ar trebui înlocuită cu o afurisenie generală nutrită din „patriotism” ofuscat. Două subteme ale chestiunii pot fi evitate. Prima: receptarea superficială şi festivistă – unanim, cred, şi definitiv dezavuată. A doua: actualitatea gazetăriei eminesciene, care-i incontestabilă şi se întemeiază pe resurecţia unor tare vestejite de condeiul celui mai mare gazetar român. Dacă evoluţia societăţii ar fi fost alta, probabil că nici ecoul aprigei prestaţii gazetăreşti n-ar mai rezona atât de dramatic acum, demersul ziaristului Eminescu rămânând să ilustreze doar aristotelianul „in acta”, opus virtualităţii „în potentia”. Ne limităm, aşadar, să căutăm temeiuri ale actualităţii în opera propriu-zisă (poezie, proză, teatru), domeniu în care se cuvine operat precaut şi-n permanentă relaţionare cu evoluţiile din literatura universală. Mai sunt Homer, Balzac, Schiller actuali? Un prim indiciu îl poate oferi cuantificarea interesului real al cititorului de azi. În afara obligaţiilor şcolare, ce mobil ar putea determina coborârea din raft a „romanului naţional” „Manoil” de Bolintineanu, dar şi a trilogiei „Wallenstein” a lui Schiller, proză şi teatru cândva la mare modă? Accederea în universalitate o poate facilita monumentalitatea temelor (Goethe, Racine, Tolstoi, Eminescu), dar nu aşază automat opera sub semnul eternei actualităţi. Sociologia literaturii constată că multe dintre scrierile de răsunet în alte veacuri nu mai prezintă decât interes didactic – dar obligă la respectul cuvenit câtă vreme fac parte dintre  izbânzile tezaurizate în istoria culturii umane. Şi opera lui Eminescu are, vrem nu vrem, caracter istoric, asemenea tuturor marilor creaţii ale umanităţii, iar istoricitatea nu lasă loc autonomiei atemporale, fiecare scriere rămânând într-un fel sau altul legată de realităţile veacului său. Numai în basme se poate vorbi despre tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte!

Drept pentru care unii cercetători (I.F. Bociort) propun „ca termen corect pentru capodoperele artistice de primă mărime pe acela de <peren>”.Capodoperele nu sunt eterne, dar sunt perene, adică au viaţă lungă. Cât de lungă? Pot tinde şi către infinit. Depinde în bună măsură dacă-s „purtătoare ale unor valori mai mult sau mai puţin permanente” şi, evident, dacă au strălucirea artistică aptă să le situeze cât mai aproape de zenitul creativităţii umane. Lirica de dragoste a lui Eminescu este şi rămâne perenă datorită eternităţii prezumate a sentimentului, cât şi modului particular în care a fost artisticeşte investigat. Numai că până şi percepţia eternului „te iubesc!” a început, astăzi, să capete conotaţii nebănuite cândva!

Nu văd nici un act de les-Eminescu dacă-l considerăm ilustru scriitor peren, fără a forţa sentimental nota cu o actualitate, totuşi, discutabilă. Câţi dintre scriitorii lumii se pot aşeza sub blazonul perenităţii? Pefericiţii şi binecuvântaţii scriitori români astfel învredniciţi îi numeri pe degetele unei singure mâini. Începând, desigur, cu Eminescu.