Cătălin MIHULEAC

Gică Hagi e un personaj care îmi stârneşte duioşia. Beneficiind de un solid renume ca sportiv, care-i anulează modestia evidentă a mobilei de la mansardă, ca antrenor a făcut-o însă regulat de oaie. Pe oriunde merge, i se dau repede de tot papucii, deşi în cont îi intră de fiecare dată noi şi noi milioane de euro. Fiecare nouă echipă îl concediază, cu aceeaşi grabă cu care îl angajează.

Mi-e milă de el, de fiecare dată după ce o ia pe coajă. Îmi amintesc de ultima lui concediere de la Steaua, când a plecat de la locul faptei cu ochii lipiţi de bombeu, mai sărăntoc cu un snop de iluzii. În urma sa, Gigi Becali a rămas cu satisfacţia perisabilă că şi-a împrăştiat încă o dată în aer spermatozoizii vocali care, crede el, fecundează tot ce găbjesc în cale.

Dar, de fiecare dată după ce este concediat, Gică Hagi stă cât stă ghemuit în scorbura lui familială, lingându-şi cu meticulozitate rănile. Ce fel de salivă are şi ce substanţe miraculoase conţine ea, nu ştiu; dar tare m-ar interesa să aflu, fiindcă invariabil iese din scorbură curând ca nou, fiind imediat repus pe un tron şi mai înalt ca precedentul.

A fost ultima oară la turcaleţii de la Galatasaray, pe care i-a înnămolit ca în bătălia de la Neajlov, acuma e anunţat la naţionala României. O va scufunda şi pe asta? Da, desigur, dar norocul lui e că naţionala României este deja scufundată.

Un singur lucru nu pricep la Hagi: când ai averea pe care o ai, când eşti multimilionar în euro, chiar nu te poţi abţine de la noi şi noi parale? Chiar trebuie să te maimuţăreşti cu Ilie Năstase şi stafida ailaltă, în reclame în folosul băncilor care iau trei rânduri de piele de pe omul de rând? O mie de ani dacă ar trăi Hagi şi neamul lui, şi tot nu ar avea timp să cheltuiască tot ce au.

 Să ne amintim de Hagi, cum apărea echipat în călugăr, într-o reclamă în folosul unei bănci, cerând „binecuvântarea retragerilor dese”.

Totuşi, rău e să fii prost. Chiar dacă ai în cont saci cu bani.