Mircea Radu IACOBAN

Titlul nu-mi aparţine: l-am luat de pe coperta cărţii lui Mircea M. Ionescu. Undeva, autorul scrie: „Hagi nu a fost un om, domnilor! Ci o stare de spirit. Hagi a fost nevoia noastră de iluzii, de frumos. Drogul legal prin care am îndurat mai uşor viaţa asta de rahat.” De unde se vede că Naţionala României va fi condusă de o stare de spirit, de nevoia de iluzii şi de necesara inserţie de drog legal.

Mai rămâne să găsim şi un selecţioner.

Ce să te aştepţi de la o Federaţie căreia îi e lene să gândească? Cu fundul înşurubat pe scaun, domniile lor preling la infinit printre degete boabele aceloraşi mătănii: Piţurcă, Hagi, Iordănescu, Olăroiu, Bölöni... Dacă n-o fi unul, fi-va celălalt. De ornament, apar şi soluţii de urgenţă – cum ar fi „nebunul Schäfer” (de unde l-or fi scos şi p-ăsta, că, din câte ştiu, antrenează o amărâtă de echipă azeră!), care, oricum, niciodată nu se materializează. S-ar zice că Federaţia se fereşte de improvizaţii şi aventuri, mizând pe certitudini. Ce ne spune nouă „certitudinea” Hagi? Că are firmă, că stă sus în box-office-ul fotbaliatorilor, că a ştiut „să dea bine în minge” şi că are pe răboj zece ani de antrenorat. Chiar are? N-are! Într-un întreg deceniu, a antrenat efectiv vreo doi ani şi jumătate. A trecut ca un accelerat întârziat pe la Timişoara şi Steaua, a ratat cu Naţionala calificarea la Mondial (vă mai amintiţi nenorocitul meci cu  Slovenia?) şi a îngropat de-a binelea pe biata Galatasaray. Bun pentru Naţională!

Înţeleg să readuci într-un post cheie pe cel care l-a onorat cândva, demonstrând că poate. Numai că la noi se practică sistemul fântânilor arteziene, care vântură aceeaşi apă, în circuit închis, azvârlind-o spre slăvi ca s-o prăvale, legic, de unde a luat-o. Sus Piţurcă, jos Piţurcă, iar Piţurcă. Sus Hagi, jos Hagi, iar Hagi! Ce să-ţi mai baţi capul cu laborioase investigaţii şi tratative în postata necuprinsă a fotbalului de pe mapamond, când în curtea Federaţiei încă există locul de parcare pentru maşina lui Hagi, adeverinţa medicală de la dosar n-a expirat şi, mai ales, nu-i nevoie să explici nimănui cine-i regele republicii române a fotbalului chior. A, n-are performanţe? Or să vină, că-i băiat tânăr şi de viitor. Patentul românesc „Sus Tudorache, jos Tudorache!” ne izbăveşte de griji, nevoi, durere: dacă Schäfer ăsta are boala agresării cameristelor, vreun bunic comunist, ori un psoriazis pe nas care-i afectează concentrarea şi vederea periferică? Decât să riscăm, mai bine înapoi la mediocrităţile consacrate. Hagi e de-al nostru, din popor, ştie ce poate (noi ştim şi ce nu poate), cândva dădea minunat în minge (amintiţi-vă golul de la Nairobi!); cuplându-l cu Iordănescu, avem acces şi la serviciile Divinităţii, fiindcă generalul de carton se-nchină de cinşpe ori pe zi, văzând-o pe fecioara Maria chiar când se uită la Roberta Anastase.

Vă amintiţi ce entuziasmant dribla Maradona? Cum să nu fie bun de selecţioner? Şi bun a mai fost! Soluţia păguboasă „omul potrivit la locul potrivit pentru altul”, practicată îndârjit în politică, barem are justificarea cinică a apartenenţei de gaşcă; în sport, unde performanţa nu ţine seama de culoarea carnetului de partid, e-o prostie imensă să înscăunezi într-un post ce pretinde în primul rând investiţie de gândire profundă şi matură un băiat (minunat, de altfel) tare-n picior. Comunicatul Federaţiei spune că Hagi ar urma să reformeze şi să modernizeze fotbalul românesc. Cum, la noi, reformare şi modernizare înseamnă doar tăiere şi belire, mă-ntreb ce tulee mai are de jumulit Hagi, când biata făptură a fotbalului românesc e numai piele, os şi... pretenţii.

Din greşeală în greşeală, spre victoria finală. Regele gol!