Cătălin MIHULEAC

Fiindcă suntem în iunie, iar autorul „Micului prinţ”; Antoine de Saint-Exupéry, s-a născut tot în iunie, mi-a făcut plăcere să recitesc această carte venită de pe altă planetă.

Unul din lucrurile pe care nu i le pot ierta profesoarei de franceză din şcoală e că mi l-a impus pe gingaşul Prinţişor în clasele mici, chiar minuscule. Am înţeles ceva atunci, din toată povestea lui? Nici vorbă. Vedeam că gingaşul personagiu e aterizat de undeva din spaţiul intergalactic şi socoteam că părinţii lui îl caută în disperare, publicându-i fotografia prin ziarele din cosmos, la rubrica „Persoane dispărute”.

Nu, cu „Micul prinţ” n-ai ce face în copilărie, când candoarea e subînţeleasă. „Micul prinţ” trebuie, din contra, consumat oscior cu oscior la maturitate, când oamenii tind să devină mult prea serioşi, în propriul lor detriment.

Şi cred că această minunată carte poate fi interpretată şi aşa: ca un pamflet poetic, împotriva celor loviţi de greaua dambla a seriozităţii. Ce crimă e că „toţi oamenii au fost mai întâi copii, dar puţini dintre ei îşi mai aduc aminte”! Paginile lui Antoine de Saint-Exupéry îşi fac o sfântă datorie din a le aduce aminte adulţilor de unde au plecat. E dureros că unui om mare nu-i poţi vorbi „nici de şerpi boa, nici de păduri virgine, nici de stele.” Ca să te faci înţeles de un om mare, trebuie să te cobori la nivelul lui şi să-i trăncăneşti „de bridge, de golf, de politică şi cravate.”

S-ar corecta oare marii infractori – hoţi, tâlhari, violatori, ucigaşi – dacă în detenţie ar fi siliţi să miroasă florile şi să privească la stele? Eu spun că da. La fel cum cred că lumea ar fi mai bună dacă soţii, la divorţ, s-ar preocupa nu de partajarea averii materiale agonisite împreună, ci de împărţirea corectă a apusurilor de soare şi a răsăriturilor de lună admirate umăr la umăr.

În dimineaţa zilei de 31 iulie 1944, Antoine de Saint-Exupéry a plecat cu avionul în misiune şi nu s-a mai întors. Se spune că a căzut în mare, dar eu cred, dimpotrivă, că s-a pierdut în cer, şi că poate fi găsit oricând pe o planetă mărunţică, aşezat pe un vulcan cât un taburet, ascultându-l vrăjit pe prietenul său, Micul Prinţ. La picioarele lor, un căţel doarme paşnic, dar dacă ne reglăm mai bine telescopul, vedem că-i de fapt o vulpe domesticită.

Dacă fiecare om ar citi această cărticică - la maturitate, nu la timpul copilăriei - sunt convins că viaţa pe Pământ ar deveni, măcar în parte, suportabilă.