Mircea Radu IACOBAN

Cel care nu mai este, Serafim Saka, mi-a fost drag. Foarte ciudat: scriitorul considerat de toată lumea ciufut, arţăgos, incomod, avea vocaţia prieteniei. O vreme am fost găzduit ilegal, la Chişinău, în atelierul în care soţia lui, Maria, fantaza la războiul de ţesut, imaginându-şi ciudate tapiserii de o delicată limpezime. Dormeam pe o ladă cu cărţi româneşti primite de peste Prut, acelaşi titlu de câte zece ori: foamea de carte românească determina atunci o tezaurizare nestăpânită şi, ades, informă.

Serafim Saka mi-a fost şef la departamentul cultural al unei asociaţii economice al cărei obiect de activitate nu l-am priceput niciodată. Locuiam acum la „coada calului” lui Kotovski; în fiecare vineri, prezentam udostvorenia şi primeam o gâscă vie de la crescătoriile firmei – etajul hotelului „Cosmos” răsuna de gâgâieli şi se umplea de fulgi... În cea de a doua calitate, de subordonat  al lui Saka, adică de şofer, l-am însoţit pretutindeni, de la furtunoasele sesiuni parlamentare la spectacolele literar-politice ale „Teatrului verde”, ori la repetiţiile Teatrului „Ionescu”, pe atunci pendinte de sectorul nostru cultural.

Credeam, în anul acela, că tot ce zboară se mănâncă (apropo de gâştele de la „Valeologia”!), că împlinirea proiectelor şi idealurilor nu depinde decât de o minoră chestiune de timp, că basarabenii sunt temeinic „uniţi în cuget şi-n simţiri” şi că românii aciuaţi ca şi mine la Chişinău nu-s mânaţi decât de înalte simţăminte naţionale. Aş! A urmat cascada dezamăgirilor, pe care Serafim o urmărea şi comenta cu detaşarea celui îndreptăţit să replice „nu v-am spus eu?”. Şi chiar ne avertizase, fiindcă, deşi implicat profund în iureşul optimist al vremurilor, şi-a păstrat totdeauna luciditatea. Drept pentru care era taxat de unii confraţi ca „acritură”, suspectat fiind nu numai de defetism păgubos, ci şi de mizantropie. Pentru cele două volume ale cărţii „O cronică  a Basarabiei” am chestionat în lungi interviuri personalităţi basarabene dintre cele mai diverse, de la şefii de stat Snegur şi Lucinski la grănicerul de la Prut.

Cele mai limpezi, corect vizionare, pătimaş-realiste, ireproşabil documentate istoriceşte şi dovedind fermitate a opiniilor au fost răspunsurile lui Saka. Concepţia lui singulară despre Transnistria a stârnit rumori dezaprobatoare, ale căror ecouri o însoţesc şi azi: „O văd ca pe o excrescenţă ce nu trebuie nicicând inclusă în organismul nostru statal”. Serafim era oare, cum se spune, „de profesie contra”? Mai degrabă cred că-i vorba despre o relaţie specială cu instituţia compromisului, căreia mai toţi îi acordăm, cu indulgenţă ajungând până la laşitate, funcţia de justificare a gesturilor care ne incomodează amintirile. N-o accepta sub nici o formă. Deşi excelent vorbitor al limbii române, cu frazare impecabilă şi accent deloc periferic, Saka n-a agreat şi n-a practicat strălucirile stilistice menite să ia ochii cititorului, ci a narat totdeauna sobru, economicos şi exact – semn că-l preocupa fondul şi nu irizările formale de suprafaţă. Am fost martor şi oarecum implicat în naşterea cărţii „Basarabia în Gulag” (1993); urmărea vizibil emoţionat istorisirile amare ale represaţilor, îi îndemna să revină, cerea desluşiri, sperând să afle mobiluri cât de cât logice într-o lume a ilogicului suveran. Am avut senzaţia că în această carte a investit prea mult sentimental şi că l-a consumat sufleteşte; adeseori, în mijlocul vreunei discuţii oarecare, revenea fără motiv la cutare episod din tenebrele universului concentraţional, comentându-l cu uimire exclamativă: „Domnule, de necrezut!”.

Serafim a avut parte şi de înalte onoruri oficiale, şi de marginalizare în perioada sovietică – dar şi de o anume izolare... confraternă în ultimii ani. Nici n-a ştiut, nici n-a vrut „să mai lase de la el”. Din balconaşul strâmt al apartamentului de bloc, pe care-l închisese şi-l preschimbase în birouaş de lucru (a doua persoană nu încăpea, aşa că discutai cu el din pragul uşii „casei mari”), şi-a apărat colţos opiniile adeseori iconoclaste, mereu căutând firicelul de lumină în imperiul întunericului. Spunea: „artistul trebuie să  reveleze nuanţele, la nevoie să descopere pete în soare, dar şi bănuiala unei fărâme de rază într-un negru nesfârşit.” Către un „negru nesfârşit” s-a călătorit şi Serafim. Rămâne fărâma de rază a amintirii.