Mircea Radu IACOBAN

Fănuş suferea de gută. Cum şi subsemnatului  îi dădea târcoale „boala boierească”, mă consulta periodic în legătură cu medicaţia şi conduita bolnavului.„Numai să nu-mi pomeneşti de regim!” – îmi interzisese de la bun început. Desigur, despre regimul alimentar fiind vorba. În urmă cu vreo cinci-şase ani, mă  sună, vorbim de una, de alta şi-l întreb ce efect are cura de „Milurit”.

Ce gută, mă, dă-o-n (aşa şi pe dincolo) de gută, am cancer generalizat.

Telefonul fiind pus pe speaker, s-a auzit în tot biroul; criticul Const. Coroiu a murmurat îngrozit: „glume de astea nu se fac!” Numai că n-a fost glumă. Mi-l amintesc pe Fănuş mai ales în două mărunte ipostaze comod-incomode. Prima: pescuind caraşi la Mogoşoaia (Dinescu era trimis după râme). Vi-l puteţi închipui pe Fănuş tăcând mâlc? Pe malul bălţii, nu ieşea din muţenie un ceas, două, chiar dacă în tot răstimpul pluta rămânea neclintită.  A doua ipostază: director nedumerit, în fotoliul lui Rebreanu de la Teatrul Naţional Bucureşti. „Tu crezi că astfel de instituţie poate fi condusă?” L-am asigurat  că da, de la presupusa înălţime a celor 11 ani petrecuţi la Naţionalul ieşean (ultima perioadă fără subvenţie de la stat!), numai că oricine vedea de la o poştă lipsa vocaţiei administrative în cazul nou numitului director general; doar inteligenţa l-a făcut să reziste acolo aproape trei ani. Dacă nu  era prin structură ceea ce se numeşte manager, avea alte vocaţii formidabile şi incontestabile. Prima aş numi-o pe aceea a prieteniei.

A doua, vocaţia metaforei. Mai este cu putinţă, azi, să publice cineva o „Carte cu prieteni” şi încă în două volume? N-aş prea crede. Fiecare dintre noi este gata oricând să scrie dintr-o răsuflare o „Carte cu duşmani”; instituţia amiciţiei literare, cândva creditată cu rang de valoare constitutivă în breasla scriitorimii, a apus de mult. (De mirare azi: la Iaşi, în 1931, a fost organizată conferinţa „Despre prietenie”, cu participarea lui Sadoveanu, Topârceanu, Demostene Botez, I.I. Mironescu, Panait Istrati, Otilia Cazimir, Gr.T. Popa, George Lesnea ş.m.a. O astfel de reuniunea ar fi, acum, lipsită de obiect şi imposibil de organizat...) S-ar putea scrie o „Carte cu prieteni” doar pe bază de coterii şi  confrerii conjunctural-interesate, numai că prea s-ar da pe faţă dedesubturi, realităţi ascunse, „legături primejdioase”... Având vocaţia amiciţiei sincere, Fănuş ne-a tratat pe toţi cu egală simpatie pişicheră, dar şi cu o ştiinţă a investigării caracterologice deloc la îndemâna oricărui condeier. Când se mai întâmpla să sară scântei, replica  polemică era de-a dreptul delicioasă (înjurăturile lui  Eug. Barbu şi le-a trecut pe coperta unei cărţi!). Spunea deschis, „verde-n faţă”, fără nici o fereală, tot ce avea pe suflet, aşa că, până la urmă, a ostenit şi Securitatea să-i raporteze isprăvile – „ăstuia n-ai ce să-i faci!” Se zice că, de prin ’80 încoace, dosarul „tovarăşului Fănuş”, devenit inutil şi inoperant, a rămas la făptura subţiratică dintâi. A doua lui mare înzestrare – dacă n-o fi asta prima – rămâne vocaţia metaforei.

În „Îngerul a strigat” aproape că nu contează trama, ci răsfăţul imagistic de formidabilă suculenţă şi inventivitate, cu o deschidere a compasului între termenii comparaţiilor surprinzătoare şi de nebănuit. În bună măsură  datorită la Fănuş şi gazetăria sportivă a câştigat dreptul la metaforă – tărâm în care, păstrând proporţiile, s-au înscris cândva şi strădaniile noastre. Spre a se ajunge astăzi, prin nepăstrarea măsurii şi lipsa  înzestrării artistice native, la o ciudată metaforită căznită: încerci să afli din gazetă  ce s-a petrecut pe teren în meciul cutare şi cronicheta îţi oferă floricele pe câmpii. Ascultaţi cât de fermecător, firesc, original, neforţat şi de dulce româneşte sună ultimul şi îneguratul text al lui Fănuş, scris de pe patul spitalului „Elias”: „Fotbalul românesc, cel pe care l-am cântat vreme de de aproape 40 de ani, astăzi e un fumător de pipă stinsă (...) umblă cu ulciorul spart, cu umerii căzuţi şi  se tot duce prin mireasma tăcerii.” În tăcerea eternă s-a închis şi Fănuş. Dar, ca un învingător.