Mircea Radu IACOBAN

Încă o raită prin teancul de hârtii uitate, pierdute, regăsite. În iarna lui 1988, Teatrul Naţional din Iaşi a obţinut nesperata aprobare de a participa cu o serie de spectacole la Chişinău, prezentând una dintre cele două piese ale lui Ion Druţă aflate pe afişul curent al stagiunii ieşene. Druţă, pe atunci scriitor-simbol al renaşterii naţionale (acum, de-a dreptul românofob!), împlinea 60 de ani. Sărbătorirea supradimensionată a aniversării ascundea de fapt, în conştiinţa unei bune părţi a intelectualităţii moldave, strigătul înăbuşit şi reţinut „noi suntem români!”. Greu de imaginat astăzi amploarea semnificaţiilor şi încărcătura de emoţii ce le implica (şi pentru gazde, şi pentru oaspeţi) prezenţa unui teatru din România în Chişinăul acelor ani; dimineaţa, găseam buchete de flori agăţate de barele, oglinzile, mânerele matusalemicului nostru autobuz Fiat, iar sala mare a Operei a fost mereu plină-ochi.

Considerând că unicitatea momentului merită o consemnare, de ce nu, chiar pentru viitorime, am rugat-o pe secretara literară a Teatrului Naţional, Mariana Codruţ, să noteze pas cu pas cele ce urmau să se petreacă în capitala unei Basarabii ameninţător zguduită de frământările mişcării naţionale identitare. Am regăsit filele abia acum, după mai bine de un deceniu în care multe speranţe s-au stins şi energiile par a fi ostenit. Mai dezinhibaţi decât noi (!), basarabenii practicau curent dialogul public cu realizatorii spectacolelor, drept pentru care, în sala mare „Prietenia”, am fost supuşi unui tir de întrebări cu siguranţă atent urmărite de securiştii lor, la care a trebuit să improvizăm răspunsuri monitorizate la fel de atent de... securiştii noştri. Nu prea era de joacă: Basarabia, republică unională în componenţa unei URSS ce nu dădea semne de dezmembrare, acordase puteri suplimentare Ministerului Securităţii, iar la noi se apropia deznodământul din decembrie 1989, aşa că „organele” de dincolo şi de dincoace de Prut se aflau în perpetuă stare de alertă.

Prima întrebare venită din sală avertiza că n-o să avem parte de un dialog neangajant, convenţional şi de suprafaţă: „Cum de nu aveţi nevoie de translator?” Poftim de răspunde! Astăzi, nimic n-ar fi mai simplu; atunci, sinceritatea deplină putea fi primejdioasă pentru ambele părţi, aşa că, potrivit celor notate de Mariana, am făcut-o pe niznaiul: „Sunt filolog şi am talent la limbi străine.” Îmi amintesc murmurul, chicotelile, apoi hohotele sălii – toată lumea a înţeles ceea ce era de înţeles. Altă întrebare... cu „fitil”: „De ce poezia română nu exprimă adevărul vieţii de zi cu zi?” Teoretic, formularea mustrătoare putea fi discutată şi amendată; practic, se dorea mai degrabă o replică „cu mantinelă”, valabilă şi pentru starea poeziei moldave de peste Prut. Nu-s sigur că am oferit răspunsul cel mai potrivit. Iată-l, cum a fost notat atunci: „Poezia trebuie să fie rezonantă şi la suferinţele, şi la bucuriile unui popor. Nu prezintă nici o importanţă poezia festivistă, de ocazie, ci adevărata poezie română, pe care o scriu...” (urma o listă începută cu Ion Alexandru şi Nichita Stănescu). A treia întrebare: „Cum s-ar putea realiza un contact cultural mai strâns între România şi Republica Moldovenească?” Mulţi dintre cei aflaţi în sală (Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Gh. Vodă, Ion Hadârcă, Valeriu Matei, Ion Vatamaniuc, Vladimir Beşleagă ş.a.) ştiau foarte bine că tentativele de apropiere culturală proveneau mai degrabă dinspre Chişinău decât de la Bucureşti şi se îngropau definitiv odată ajunse la Ministerul Suzănicăi Gâdea (am reprodus cândva, la această rubrică, textul uni proiect de acord pritocit cu ministrul Culturii, Ion Cuşnir, şi ornat cu o ştampilă de tip sovietic, cât o şapcă de poliţist; aşa cum s-a pronosticat la Chişinău, aşa s-a întâmplat – nici o reacţie din partea Bucureştiului!)... Întâlnirea a durat aproape două ore; n-avem spaţiu să reproducem întreaga serie de întrebări venite de la un public mai ales tânăr, care s-a străduit să ni le trimită pe bileţele scrise chinuit cu alfabetul latin. Fiecare misivă devenind astfel un ecoul unui strigăt subînţeles: „Noi suntem români!”