Mircea Radu IACOBAN

S-a vorbit insistent şi încă se mai vorbeşte despre „ratarea momentului” în decembrie 1989, când ar fi fost posibilă readucerea Basarabiei la Patria mamă. Cum am mai scris, chestia cu „ratarea momentului” se înscrie printre iluziile şi naivităţile revoluţiei române. În decembrie 1989, Basarabia era republică unională într-o URSS ce nu dădea deloc semne de destrămare. Miile şi miile de soldaţi ai generalului Lebed stăteau, la Tiraspol, cu arma la picior şi cu motoarele tancurilor încălzite. O acţiune românească, fie în forţă, fie parafată de o ipotetică voinţă a ambelor părţi, era, din toate punctele de vedere, imposibilă. Alcătuitorii de strategii din cuţite şi pahară continuă, însă, susţinerea mitului „ratarea momentului”, ignorând şi realităţile politico-diplomatice ale veacului XX, şi reacţia previzibilă a rusului călcat pe coadă. Nici în 1989, nici în anii următori, nici acum, unirea n-a întrunit şi nu întruneşte condiţiile necesare înfăptuirii reale. Ea rămânând, desigur, în firea lucrurilor şi în sarcina unui viitor, totuşi, mai puţin îndepărtat decât s-ar crede... În cutiile redescoperite prin podul casei am găsit o scrisoare ce mi-a trimis-o Grigore Vieru în decembrie 1991. Care, încă o dată, dovedeşte că poeţii pot fi mai cu picioarele pe pământ decât făuritorii de istorie cu soldăţei de plumb. Grigore analizează cu sinceritate durută şi lucidă „starea unirii”:

„Se vorbeşte mult azi, în Moldova dintre Prut şi Nistru, dar şi în Ţară, de Reunirea cu Ţara mamă (n.m.: ortografia respectuoasă aparţine autorului). Cred că nu-ţi trebuie multă pregătire politică şi diplomatică pentru a înţelege că, în momentul şi în condiţiile social-politice actuale, nu puteam ridica problema reîntregirii teritoriale imediate. Deputaţii care au format Consiliul Naţional al Unirii sunt nişte copii. Nişte frumoşi copii. Dacă eram solicitat, probabil că aderam şi eu la acest spontan Consiliu, mai ales că port sentimentul Unirii în suflet şi-n cuvânt nu de ieri şi nu de azi. La ora actuală însă, Consiliul Naţional al Unirii, autoritar mai degrabă prin formulare (a intitulării, n.m.) nu poate face mai mult decât Liga Culturală a Unităţii Românilor de Pretutindeni, sau Asociaţia Pro Basarabia şi Bucovina: poate să întindă un pod de flori între cele două maluri ale Prutului, să organizeze un miting, o conferinţă, să lanseze un Apel, dar nimic mai mult din păcate. Ideea de a crea un Centru al Unirii este minunată, dar ea va avea putere numai atunci când vor adera la Consiliu cele mai de seamă personalităţi istorice, juridice, politice şi artistice ale Ţării. Deocamdată însă, componenţa Consiliului este, cu excepţia câtorva nume, destul de pestriţă şi anonimă. Nimeni nu poate fi azi autor de unire. Reunirea va fi opera Clipei istorice care se apropie. După Rodul Reunirii să mergem mai întâi în satele noastre (atât de rătăcite încă), pe care trebuie să le pregătim clipă de clipă, zi de zi, pentru acest măreţ Act, şi apoi în America şi-n Occident. Nu este exclus, totuşi, ca această minune tulburătoare s-o săvârşească doi preşedinţi care se numesc: Reînflorirea economică a ţării şi Sărăcia groaznică, mai ales lipsa de energie, ce vin peste Basarabia. Eu cred că nu mai avem atât de mult până la Reînflorirea economică a ţării, iar până la sărăcia de care vorbeam... e şi mai puţin.”

Şi a venit criza... Cea mai mare nedreptate pătimită de Grigore, marele renghi, i l-a jucat destinul: sărbătoarea unirii, ce se va petrece negreşit odată şi odată, o va contempla din ceruri, fără a-şi putea împărtăşi cu ai săi bucuria Prutului „secat dintr-o sorbire”...