Mircea Radu IACOBAN

Când scriam precedenta tabletă, despre trista dispariţie a unor obiective industriale de la a căror inaugurare am relatat cândva în calitate de trimis al Radioului, aveam parte (şi încă mai am) de cel mai potrivit acompaniament cu putinţă: alături, la o azvârlitură de băţ, două excavatoare se căznesc să pună la pământ clădirile întreprinderii „Textila” Iaşi. Cade bubuind câte-o halcă de zidărie, zuruie ameninţător geamurile bibliotecii şi zici că-i cutremur! Noroc că n-am în casă peşti de sticlă, ori mult îndrăgiţii pescari chinezeşti, că s-ar fi făcut de mult ţăndări... Mă-ntreb dacă asigurarea locuinţei acoperă şi stricăciunile pricinuite de râvna demolărilor grăbite, deloc interesate în vreo recuperare a grinzilor, tablei acoperişurilor, uşilor, ferestrelor, cu care – dacă mai punem la socoteală şi cărămida – s-ar putea ridica nu ştiu câte case noi.

Da-i ca la război, unde bombardamentul nu cruţă şi nici n-alege. Cu ce o fi păcătuit făbricuţa „Textila”, unitate atipică (cum s-o neînseriezi altfel, câtă vreme îi merge(a) din plin, având comenzi, având beneficii, având... de toate? Este considerată o firmă importantă a industriei textile româneşti cu capital privat, unitate integrată, profilată pe producţia de fire, ţesături şi confecţii din bumbac. N-are nici o vină, sau, dacă, vreţi, de vină-i numai primăvara, care, înverzind Copoul, a scos iarăşi în evidenţă insula aridă şi bearcă, evident rău poziţionată în inima celui mai mofturos şi jinduit cartier ieşean. Când a fost ridicată, era-n marginea oraşului; acum, a ajuns făr-de voie într-o zonă în care metrul pătrat de teren se vinde cu 700-800 de euro. Şi-s de toate, în perimetrul „Textilei”, 27 de hectare şi jumătate! Cele şapte persoane fizice care controlează firma, cu participaţii între 4 şi 23%, ar încasa, din vânzarea terenului, între 1 şi 5 milioane de euro de căciulă.

De ce i-ar mai interesa şi altceva, adică marele gol de producţie pricinuit de mutarea fabricii pe alt amplasament? Mai mult sau mai puţin întâmplător, actul strămutării în sine este benefic pentru geografia unui cartier complet lipsit de vocaţie industrială, numai că adevăratul mobil nu-l constituie prezervarea Copoului de noxe şi exces de decibeli, cât dorinţa de câştig imediat a unor investitori care au cumpărat (oare la ce preţ?) o întreprindere mai puţin valoroasă decât postata pe care se află. În loc va răsări, probabil, încă un mall, de care, oricum, Iaşiu-i plin...

Tot în buricul târgului şi-ntinsă pe câteva hectare, fabrica „Ţesătura”, înfiinţată în 1911, s-ar fi cuvenit să-şi sărbătorească centenarul. Pe vremuri nu chiar îndepărtate, exporta în 20 de ţări din Europa, Asia şi America 80% din ceea ce producea. În loc de festivităţi aniversare, are parte şi ea de... excavatoare. Care au pus la pământ, după o trudă de câteva săptămâni, încă neîncheiată, mai tot ce s-a zidit într-un veac de iluzii industriale ieşene. Numai Dumnezeu ştie de ce pretutindeni în lume astfel de fabrici funcţionează bine mersi şi la noi, ioc! Ar putea, eventual, să ne explice societatea israeliană care a achiziţionat ruinele halelor, deşi, cinstit vorbind, n-are nici o vină: calul cumpărat era cât se poate de mort şi nu-i vinovată „Green Plaza”. Soarta ingrată a bietului animal, cândva Ducipal hrănit cu jăratic, au decis-o privatizatorii băştinaşi. Pe locul „Ţesăturii” se va construi, desigur, un centrul comercial.

În partea de sud a oraşului mai funcţionează un mare complex „Carrefour”, un „Kaufland” ridicat pe ruinele uzinei Nicolina, un „Selgros” funcţionând în halele fostului Combinat de utilaj greu, câteva „Baumax”, „Mr. Bricolage”, „Praktiker”, başca altele în construcţie. Amplasarea noului mastodont comercial exprimă rezumativ filosofia dezvoltării unei societăţi bolnave: dărâmăm unităţi productive, spre a construi în loc magazine. Să aibă lumea de unde să cumpere. Cu ce bani, dacă nu mai producem nimic?

Cum cu ce bani? Doar există FMI...