Mircea Radu IACOBAN

De vreo doi ani îmi tot propun să triez şi să selectez chintalele de hârţoage adunate în podul casei. În sfârşit, mi-am luat inima în dinţi, am chemat ajutoare şi... m-am colbăit până-n fundul sufletului. Dar am avut parte şi de neaşteptate surprize. Poze vechi: iată-mă-s în 1960, adică, acum mai bine de jumătate de veac, fotografiat alături de Tudor Arghezi. Aveam 20 de ani şi, cum se scrie în nota publicată de „Gazeta literară” despre Consfătuirea tinerilor scriitori, la tribună am „reprezentat regiunea Iaşi”. Întâmplare despre care abia dacă-mi amintesc, vag, câte ceva, iar poza o credeam definitiv pierdută... Câteva imagini îngălbenite şi pătate de muşte înfăţişează un puştan filiform şi cu părul vâlvoi, înfipt în faţa microfoanelor bolfoase de altădată pe stadioanele din Milano, Berlin, Zagreb, Moscova, Eskişehir, Cracovia, Ankara, Zürich... Scrisori de la răposaţi, bruioane, gazete pe care au dormit mâţele în pod, manuscrise de-ale mamei (învăţătoarea din Iţcani publica poezie în „Iaşul literar” şi proză în revistele pentru copii), cronici dramatice despre spectacole de mult uitate, textul citit la înmormântarea lui Zaharia Stancu, sumedenie de alte mărturii mute... şi tot aşa înainte.

Am găsit şi ciornele pregătite pentru transmisiile directe de la inaugurările de altădată. Mai ştie cineva cine a luat cuvântul la 24 iunie 1965, când, la Ostra, s-a dat în folosinţă Complexul miner Leşul Ursului? Câţi or mai fi trăind dintre vorbitorii de atunci, nu s-or fi mistuit şi ei în neant precum Combinatul? Iată câteva nume: Ene Ţurcanu, mai marele regiunii Suceava, Gh. Topcian, şeful raionului Gura Humorului, Emilian Antonesei, directorul I.M. Suceava, Dan Nicolescu, şef de şantier la Frasin, secretarii de partid ai obiectivului, Eremia Giosan şi Petru Bezuhanici...

Din vorbăria grandilocventă de atunci („Falnicii noştri munţi au pornit să-şi reverse izvoarele bogate de materii prime...”) se cuvine reţinut esenţialul: după ani şi ani de trudă (cu sacrificii în cel mai deplin înţeles al cuvântului!), după săparea unui tunel de patru km pe sub muntele Aluniş, după ridicarea halelor şi dotarea lor la nivelul de sus al tehnicii de atunci, după ridicarea unui oraş „din iarbă”, se întrevedea o hotărâtoare contribuţie a minei bucovinene la bunăstarea industriei naţionale a neferoaselor. Cine trece azi prin Ostra are a vedea un oraş încremenit, care şi-a uitat propria raţiune a existenţei şi-i locuit mai ales de bătrâni (tinerii au plecat în străinătăţuri), alături de un imens morman de ruine, parcă decor al unui film horror – fostele instalaţii industriale inaugurate cu fast în 1965...

Răsfoiesc textele transmisiilor risipite în văzduhul anilor ’60 şi constat cu uimire că pe unde am fost şi se celebrau inaugurări, azi bate vântul şi ţipă buha. Am transmis în direct, iată filele, festivitatea intrării în funcţiune a Combinatului de fibre artificiale de la Chiscani - Brăila, cu multe mii de angajaţi. Acolo se dădeau în funcţiune o fabrică de celuloză, una de celofibră şi celofan, considerate, atunci, printre cele mai moderne din Europa, o fabrică de cartoane duplex-triplex, o fabrică de sulfură de carbon – toate funcţionând cu „Phragmites communis” – banalul stuf al Deltei.

Pe atunci, interviurile în direct... se citeau de pe hârtiile aprobate în prealabil la Bucureşti, aşa că pot revedea detaliile tehnice înfăţişate de (pe unde o mai fi?) inginerul-şef Dumitrescu: „supercordul produs de noi are mare căutare la producerea de anvelope pentru turisme, camioane, tractoare...”. Parcul auto românesc crescând exponenţial între timp, s-a înmiit cererea de supercord pentru cauciucuri. Drept pentru care... combinatul a fost desfiinţat – de ce să nu aducem supercord din import? Falnicul Combinat arată acum ca un oraş bombardat şi mai trec prin halele făr-de geamuri şi acoperiş doar hoţii de inox şi fier vechi. Nu ştiu care au fost raţiunile ce au dus la desfiinţarea industriei brăilene (inclusiv uzinele „Progresul”) şi-i imposibil să acord credit total gazetelor locale care consideră că Guvernul ţărănist Ciorbea a luat hotărârea drept represalii pentru izbânda „roşilor” în alegerile locale. Ei, n-o fi nici chiar aşa! Vor fi existând şi temeiuri reale, dar constatarea că din obiectivele industriale de la inaugurarea cărora am transmis s-a ales praful şi pulberea rămâne: nu le mai enumăr aici, sunt 22, în toate colţurile ţării şi toate desfiinţate, dărâmate, nimicite. Repet: toate! Ceea ce aşează cuvenitul semn de întrebare: românii n-or fi având strop de vocaţie industrială? Ce-i în putinţa altora, pentru noi este imposibil? Ori sarabanda intereselor private a avut consistentă şi vinovată parte de contribuţie? Întrebare la care, probabil, nu vom afla răspunsul niciodată...