Mircea Radu IACOBAN

Revista „Cultura” publică o deosebit de interesantă convorbire între doi dintre cei mai avizaţi şi preţuiţi critici ai momentului: Daniel Cristea-Enache şi Eugen Negrici. Semnalam în această rubrică, la vremea apariţiei (2008), cartea lui E. Negrici „Iluziile literaturii române”. O cercetare puţin obişnuită, care te pune pe gânduri nu atât prin încercarea de demolare a ierarhiilor şi contestarea dură a valorilor consacrate, cât prin aparenta imposibilitate de a aşeza ceva în locul paginilor răşluite din literatura noastră. Cartea a fost primită cu interes maxim şi cu (puţin obişnuite azi) suplimentări de tiraj. Convorbirea din „Cultura” vine după un răgaz suficient, în care autorul a putut să ia act şi de opiniile entuziaste ale unor confraţi, şi de cele mai reţinute, în rândul cărora ne-am îngăduit să aşezăm şi articolele noastre (publicate în volumul „Printre cărţi”, Ed. Junimea, 2009).

Negrici mărturiseşte că a contat pe succesul la un public mai larg decât de obicei are acces critica literară, mizând fie pe „masochismul naţional”, fie pe incitanta invitaţie la contestare ce va stârni „glasul vibrant şi demn al indignării patriotice” – urmând să ducă până la capăt „gândul incipient al ereziei”. Şi asta fiindcă „a venit momentul să scrutăm cu calm fenomenul literar românesc”. Ei bine, tocmai absenţa viziunii calme şi echilibrate reproşam cărţii încă la apariţie. Reamintesc câteva dintre „iluziile literaturii române” apud E. Negrici: Eminescu – „un romantic defazat”, Labiş – „perseverează năuc şi iresponsabil în neverosimil”, Maiorescu – „analize critice precare”, Philippide – „declamaţie searbădă, narativitate căznită şi previzibilă”, Preda – „nu cunoaşte psihologia lumii de care vorbeşte şi nici imaginaţie epică pentru a putea compensa nu are”, Blaga – „gândire artistică stereotipă, trucurile sale sar în ochi, senzaţia e de exerciţiu retoric uscat şi, prin repetare, mecanic”, Voiculescu – „procedee stilistice infantile, nule sub raportul eficacităţii estetice”, Matei Caragiale, Gib Mihăescu, Camil Petrescu – „promisiuni suspendate, izbânzi întâmplătoare, fulguraţii, focuri de artificii, abandonuri grăbite, sub povara gloriei premature”, Iorga – „erudiţie deşănţată”, Noica – „naivităţi savante, extrapolări confuze”... ş.a.m.d..

Nu-i chiar toată cartea un aspru rechizitoriu; mai fiecare autor este gratulat şi cu o frază-două de acceptare reţinută, probabil şi pentru a se preîntâmpina acuza de intenţie total demolatoare. Senzaţia este că rarele floricele admirative sunt aşezate în pagină mai degrabă „a contre coeur”, impresie întărită şi de suspectul oftat dezamăgit „aşadar, ne va fi probabil cu neputinţă să-l lăsăm de-o parte pe Eminescu!”. Fără a fi vulnerabile în sine, analizele lui Negrici conţin observaţii de fineţe şi de profunzime, dar diagnosticul este mereu excesiv şi concluziile prea sumbre. Interviul din „Cultura” nu lămureşte nici cvasicompleta negare a virtuţilor literaturii române vechi, care, zice-se, ar fi inferioară (?!) celor din ţările vecine datorită întâi de toate avatarurilor nefericitei noastre istorii naţionale. Să fi fost mai fericită istoria vecinilor bulgari (500 de ani sub turci), sârbi (350 de ani sub stăpânirea Înaltei Porţi), unguri (150 de ani sub ocupaţie otomană)?

Mă tem că privim literatura română cu ochean întors, fiindcă a devenit voluptate naţională şi probă a rafinamentului elevat să se nege valorile româneşti din dorinţa înscrierii peste rând în trendul „europenizării decomplexate”. Dacă „Iluziile literaturii...” este nutrită premeditat din „gândul incipient al ereziei”, cineva s-ar cuveni, pentru restabilirea echilibrului, să propună şi necesara viziune fără „ira et studio”. După cum deducem din interviul publicat în „Cultura”, E. Negrici nu-i interesat de o astfel de abordare. Care, desigur, n-ar aduce după sine nici continuări de tiraj, nici pusee prelungite ale interesului general...