Cătălin MIHULEAC

E culmea şi patriotismul ăsta de operetă…

De curând, s-a anunţat încetarea din viaţă a unui membru al Parlamentului ţării noastre, fost mare şef al unui mic partid, apărut după Revoluţie, special pentru a dezorienta electoratul Partidului Ţărănesc. Ştirea m-a lăsat la fel de rece ca pe răposat, mai ales că mi-am amintit instantaneu cum glumise pe seama fizicului cadaveric al lui Corneliu Coposu, reproşându-i că „umbla viu pe stradă”.

Reacţia mea, mai bine zis lipsa mea de reacţie, îmi dă totuşi de gândit, lăsându-mă să cred că, dacă s-ar fi predat prin şcoli nişte cursuri de „geografie emoţională”, în mod sigur aş fi fost unul dintre abonaţii la corigenţă. Fiindcă, în ciuda îndemnurilor la jale colectivă, explodez de indiferenţă când încetează din viaţă falsele valori româneşti, dar sufăr cu adevărat când mor cetăţeni ai lumii largi, pe care-i simt foarte aproape de sufletul meu.

Ca să exemplific, nu mi-a prea păsat când a dat colţul Sabin Bălaşa, dar am suferit realmente la moartea mustăciosului Dali. Nu am clipit când a răposat unul dintre autoproclamaţii medici de familie ai poporului nostru, prea-fericitul Teoctist - „prea-fericire”, cu ce se mănâncă asta? -, în schimb am bocit cu spasme la moartea papei Ioan Paul. Nu am simţit piuneze în inimă când a predat gestiunea nu ştiu ce cântăreaţă care zicea la microfon, arătându-şi în paralel culoarea de la chiloţei, în schimb am rămas marcat de decesul cetăţenilor de alte naţionalităţi Richard Wright, minunatul organist de la Pink Floyd, şi John Lee Hooker, bluesmanul care mai era şi de culoare, pe deasupra. Ce bine se suprapune peste inima mea încântătorul „Wasted years”, cântat de John Lee Hooker în duet cu Van Morrison...

N-am lăcrimat nici măcar de formă la trecerea în cele veşnice a lui Dan Iosif, în schimb am udat două duzini de batiste la moartea lui Steve Irwin, australianul ăla care se pupa în bot cu crocodilii, animale despre care eu nu ştiusem decât că li se pune poza pe tricourile şi tenişii „Lacoste”.

Dulcegăria patriotică mortuară este de-un prost gust eminamente românesc. Atunci când moare câte o personalitate, ca să o evaluăm, e suficient să ne întrebăm cu ce a făcut ea mai bună sau mai frumoasă viaţa celorlalţi.

În rest, precum se ştie, cu toţii murim. Nici măcar regii, aşa-zişi trimişi ai lui Dumnezeu pe pământ, nu scapă de asta.