Mircea Radu IACOBAN

Pâine Graham. Pâine cu secară. Pâine toast. Pâine neagră (vorba vine). Pâine feliată (că ne doare mâna s-o tăiem cu cuţitul!). Pâine cu seminţe. Pâine nu ştiu cum. Pâine şi mai nu ştiu cum... Toate la un loc abia amintind adevăratul gust al pâinii noastre cea de toate zilele. Dar poate mă-nşel. Poate de vină-s simţurile noastre, care, îmbătrânind, dau semnale false. Cu siguranţă însă,  aroma pâinii nu mai este aceea de altădată.

Un vers evocator al lui Adi Cusin spune, impecabil cadenţat, că „Pe o stradă din Suceava mirosea a mere coapte”. Tot la modul olfactiv am avut sentimentul reîntâlnirii cu târgul copilăriei adulmecând, în prag de Paşte, pe-o străduţă din Iţcani, abur de pâine coaptă-n casă. Nu ştiu cine şi, mai ales, de ce, îşi complică viaţa în 2011 cu frământatul, cu dospitul, cu vegherea cuptorului, în loc să şi-o procure, simplu şi comod, ambalată-n ţiplă, etichetată, porţionată şi, la urma urmei, încă destul de ieftină. Ori barem s-o meremetisească (precum nevastă-mea) la sculele electronice care piuie şi ţiuie informându-te conştiincios că, iaca, boieri dumneavoastră, pâinea-i gata...

Pe o stradă din Suceava mirosea a pâine coaptă; am căutat, din ochi, urma vechii brutării – nici vorbă, s-a mistuit, ori, mai ştii, nici nu va fi fost vreodată. Pe vremea aceea, pâinea (neagră - unicul sortiment!) pe cartelă costa doi lei. Mama mă trimitea s-o cumpăr de la brutăria de lângă gară. Toate, la Iţcani se aflau la gară sau lângă gară - cinematograful, chioşcul de ziare de unde luam Zori Noi, parcul, brutăria – ori, la bariera CFR, frizeria unde oficia maestrul Simcălă, Alimentara, magherniţa în care se vindeau nasturi şi papiote, Staţia de radioficare, covrigăria, căruciorul cu îngheţată… Universul copilăriei se structura, într-un fel sau altul, în jurul căii ferate. Puştăraia îşi făcea veacul la barieră. Acolo se poticneau căruţele şi puţinele maşini: ori trecea vreun tren, ori făcea manevră locomotiva cu hornul ca o mânătarcă. (I-am văzut poza pe un site al fanilor maşinii cu aburi, postată împreună cu întrebarea „cine poate da relaţii în legătură cu această locomotivă necunoscută?”. Poftim desluşirile: purta numărul 140.221 şi trudea la manevră în Gara Iţcani. Cine ştie în ce făptură s-o fi întrupat după ce a făcut bulbuci în oala de turnare...)

Înşfăcam pâinea rotundă, grea, aburindă, aromitoare şi, până la colţul bisericii, îi “tundeam” franjurii crocanţi. Acasă, ajungeam cu ea pe trei sferturi – Dumnezeule, că bună mai era! Încasam cuvenita muştruluială de la maică-mea şi, a doua zi, se întâmpla la fel. Avea un miez nemaipomenit pâinea aceea neagră a anilor ’47; darămite coaja! N-aş crede că brutarii locului (locaţiei – se spune acum) deţineau cine ştie ce reţetă secretă, nici că grâul era mai altfel şi mai maşcat. Probabil că pofta (ca să nu zic foamea) era alta atunci. Ori, cine ştie, poate papilele noastre gustative, încă neuzate şi nepervertite, prospectau mai generos şi mai ingenuu pâinea noastră cea de toate zilele. Rar, şi de-a dreptul sărbătoreşte, aveam parte şi de câteva rotocoale de salam (de Burdujeni).

Visul sus-semnatului, în copilărie, era să mănânce, odată şi odată, salam să se sature. N-a fost să fie – salamul purta ciubote roşii. Am mai încercat, peste ani, să regăsesc gustul mezelurilor “Poiana”. Degeaba. Poate explicaţia-i aceeaşi ca-n cazul de mai sus (pâinea), poate că, într-adevăr, preparatele potopite de E-uri, aditivi, conservanţi şi Dumnezeu mai ştie ce s-o  fi băgând astăzi în maţul (pardon: membrana) de porc, nu mai pot avea savoarea de odinioară. Eram copiii secetei, ai hainelor “pe puncte”, ai marmeladei pe cartelă şi ai halvalei festive, de anul nou. N-am ştiut până în studenţie cum arată o banană, o portocală. Când, după Festivalul Tineretului şi Studenţilor, s-a rostogolit din gară până-n barieră vestea nemaipomenită („Băăă! Se dau bomboaneee!...”), ne-am înşirat cuminţi la coadă, spre a primi suta de grame de dropsuri, văzută şi înţeleasă ca ditamai cadoul vremurilor noi. Ţineam pâinea la distanţă, să nu se murdărească inscripţia “Spartak” de pe treningul cumpărat “pe puncte” şi eram cel-mai-cel-mai de pe peron când sosea cursa Rădăuţi-Botoşani. Câtă vreme locomotiva sorbea apă, ne instalam pe canapelele de catifea roşie (clasa I-a) ori albastre (clasa a II-a), închipuindu-ne că pornim vitejeşte în lumea largă, să-i întâlnim pe “Timur şi băieţii săi” – că astea erau lecturile ce ne-au inflamat copilăria. Coboram când fluiera locomotiva – nu înainte de a şterpeli, ca amintire, un bec-două din vagoane...

Gustul şi aroma pâinii de atunci n-o să le uit niciodată.