Mircea Radu IACOBAN

În sfârşit, după ani şi ani de absenţă, Teatrul Naţional din Iaşi figurează în palmaresul Galei UNITER. Din păcate, nu cu un spectacol, ori cu o prestaţie actoricească, regizorală, scenografică: juriul galant a decis să inventeze „Premiul pentru proiectul Teatrul la cub” spre a încuraja cumva trupa rămasă din 2007 fără sală (a zăcut trei ani de zile închisă, cu banii europeni în cont, din pricina unor... contestaţii la licitaţiile de atribuire a lucrărilor de restaurare – ca la noi, la nimenea!). La „cubul” detestat de ieşeni ca apariţie neagră şi bizară în coasta Naţionalului, dar funcţional şi necesar, publicul, mai ales tânăr, este prezent în număr destul de mare şi am constatat cu satisfacţie că ultima premieră, „Rinocerii” lui Eugen Ionescu, se joacă în sala improvizată cu toate locurile ocupate. Nu-i un spectacol extraordinar; onorabil şi inventiv este. Dar nu o cronică teatrală încerc să aşez în acest colţ de pagină, ci o rememorare, eventual intitulată „Cum l-am cunoscut pe Eugen Ionescu”. Sau, urmând rigorile şi interdicţiile dictate de dna Marie-France, fiica dramaturgului, pe Eugène Ionesco – deşi nu cred că-i cazul să ortografiem franţuzit cel mai românesc nume cu putinţă, iar negarea originii, considerată „tinichea legată de coadă”, rămâne un gest straniu şi, pe undeva, chiar nedemn.

L-am cunoscut pe „Ionesco” şi, cum nu cred că mulţi compatrioţi au avut astfel de norocos prilej, socot că poate fi de interes înfăţişarea împrejurării. Prin 1975 (nu reţin cu exactitate anul), invitat de I.C. Drăgan, am participat cu comunicarea „Sonuri româneşti”, la Conferinţa de la Atena „Literatura ţărilor mici în context european”. Punctul de maxim interes al reuniunii îl constituia întâlnirea cu cel mai marcant participant – Eugen Ionescu. Deziluzie: a venit până-n pragul sălii şi s-a întors, constatând „aici sunt reprezentanţi ai jandarmilor comunişti din est” (să zici că, examinând fugar chipurile congresiştilor, astfel şi atunci afla noutatea – gestul implicând, evident, teatralizare regizată). Evenimentul a fost mutat cu grăbire la sediul Institutului Francez din capitala Greciei, unde am ajuns cu greu, înghesuiţi într-un taxi, tocmai când se închideau uşile. Statutul diplomatic al ambasadorului de atunci, Ion Brad, a făcut posibilă admiterea noastră într-o sală ticsită, unde predomina „partea femeiască”, reprezentată de două categorii distincte: vârsta a III-a şi adolescente.

Odată intrat în scenă, invitatul de onoare a căutat un cuier în care să-şi atârne pălărioara. Negăsindu-l, a... aruncat-o în sală, unde s-a creat instantaneu o grămadă ca la rugby întru capturarea preţioasei amintiri. Am izbutit să notez câteva dintre ideile „cozeriei” ionesciene „De ce scriu?” şi transcriu câteva din însemnările de atunci, ele reconfirmând, dacă mai era nevoie, observaţia devenită loc comun că, sub aparenţele comicului, Ionescu a fost un autor tragic: „De ce scriu? Mă întreb şi acum. Aş fi putut deveni învăţător într-un sat, dar mă temeam de vacanţele care, pentru adulţi, nu sunt vacanţe adevărate... Tot ce scriu este expresia unei nostalgii faţă de ceea ce omul a pierdut de-a lungul istoriei. Scriu fără plan, finalul vine de la sine. Din nefericire, operele mele sunt inspirate din rău. Din răul care înăbuşă lumina. Este suficient să priveşti în jur şi să citeşti ziarele pentru a vedea că binele este imposibil. Infirmitatea noastră fundamentală este incapacitatea de a ne imagina infinitul. Creaţiunea este farsa formidabilă de care Dumnezeu a făcut-o omului. Totul se întoarce împotriva noastră. Trăim în absurd. Orice ideologie este o mască ce ascunde şi justifică crima. Marxismul nu poate rezolva răul – dimpotrivă, l-a agravat... Oamenii de ştiinţă americani au depăşit ateismul. Există o conştiinţă care ne dirijează... Teatrul politic este egal cu teatrul bulevardier. El reflectă mai palid o ideologie anume, fiind, în consecinţă, tautologic... Niciodată nu voi fi capabil să fac altceva decât literatură...”

Mărturisesc: aşteptam ca în textul cu numeroase incursiuni autobiografice să aflu o cât de fugară referire la România. N-a fost să fie.