Cătălin MIHULEAC

În cele câteva zile bune cât am stat, în luna martie, la Paris, am avut ocazia să mă confrunt, printre alte privelişti de neuitat, şi cu ultima stratagemă a tuciuriilor din subordinea lui Mădălin violonistul, plecaţi de la noi ca să fraierească lumea şi, implicit, să facă de râs România.

În centrul Parisului, în gurile de metrou, în Gara de Nord şi în general oriunde se face simţită o forfotă umană mai importantă, apăreau ca din senin şi negricioşii români, cu nişte tabele în mână. Puneau ochii pe oricine părea mai cu dare de mână şi se ţineau scai de el, implorându-l să cotizeze cu ceva lovele, de preferinţă cât mai multe.

Numai că actul lor de a cerşi nu întrebuinţa graiul, care oricum ar fi fost inutil, milogii nefiind în stare să zică pe franceză nici măcar “bonjur madam, jhe maphel Shafta sau Zhabăloşel. Nu, ei cerşeau prin semne, dând din mâini şi trăgând de colţurile gurii ca de o bucată de cauciuc. Pozau, vezi doamne, în surdomuţi care aveau nevoie de fonduri pentru organizaţiile lor. Asta şi voiau să zică tabelele pe care le purtau în mână, să cotizezi pentru binele lor, al surdomuţilor, care-s atâta de marginalizaţi, că-s siliţi să se refugieze tocmai la Paris. Dar totul nu era decât o fraiereală de doi eurocenţi, la care puţină lume punea botul.

M-au ginit şi pe mine în Gara de Nord, unde aşteptam TGV-ul spre Liège, cărând dupe mine un valizoi cât o garsonieră. M-au tras de pulpana hainei mai să mi-o rupă, arătându-mi tabelele unde urma să fiu înscris, după ce aş fi scos bănuţul. Dar m-am scuturat de ei ca de cel mai jegos praf, zicându-le câteva pe limba maternă.

Vizibil înseninat la auzul înjurăturilor mele, un nepot de-al lui Mădălin Voicu m-a privit cu duioşie, ca pe un văr de-al doilea, apoi le-a zis celorlalţi:

- Lhăsaţhi-l pe hăsta în phace, că he român cha noi !

Cu tot respectul pe care îl am pentru integrarea minorităţilor şi pentru celelalte valori europene, am fost nevoit să-l contrazic.

Da, oi fi eu român, dar nu-s ca voi.

Punct.