Mircea Radu IACOBAN

Cine citeşte comentariile postate pe internet la moartea lui Victor Surdu se îngrozeşte: în pofida dictonului „de mortuis nihil nisi bene”, curg adevărate şuvoaie de ură amestecată cu invidie – poate şi din pricina inoportunei emisiuni tv în care Stela Popescu s-a străduit să evidenţieze, fără  tact, mai ales opulenţa conacului reconstruit de Victor Surdu pentru Angela Similea.Pian la parter, pian la etaj, salon vânătoresc, cramă la subsol, sufragerie cu 24 de scaune, spaţiu în living cât să-ntorci maşina, afară, grădină şi vie de vis, cum să-i pice bine românului cocoşat de tranziţie, cum să nu se-ntrebe revoltat „de unde a avut ăsta, bă, banii?”.

Fără a încerca un răspuns direct la întrebare, aş propune cu totul altă explicaţie fulgurantei traiectorii a agronomului ieşean decât simplista acuză Lukoil-Moscova-KGB. L-am cunoscut când era simplu şef de CAP undeva, la capătul lumii, unde Prutul face marea buclă de la Grozeşti. În urmă cu trei-patru decenii, acolo era locul de popas al cârdurilor de gâşte şi raţe sălbatice care, urmând aceeaşi rută de sute şi mii de ani, coborau ostenite pe ochiurile de apă de sub pădurea Marmora. Zona a fost asanată, pământul, secătuit, n-a putut fi redat agriculturii, iar marile aripate s-au mai învârtit câteva toamne şi primăveri în căutarea apelor şi-n virtutea instinctelor, după care s-au mistuit pentru totdeauna în lumea lumilor lor.

Împreună cu Victor băteam pe jos zeci de kilometri, urmând parcă fără voia noastră ecoul ţipetelor gâştelor de sub nori. Ne retrăgeam, apoi, la „reşedinţa” lui Surdu - locuia în gazdă la o babă ştirbă şi... surdă; cum intram în cămăruţa cu muşcate şi cerdac, Victor punea la un pick-up hârâit placa ce izvodea cu sughiţuri muzică... de Bach: era singura pe care o avea. Am lăudat borşul de raţă adus de baba-proprietară şi chiriaşul mi-a făcut semn că nu-i meritul ei. Cum obişnuia să se amestece în toate cele, o făcea şi-ntr-ale bucătăriei – astfel desluşindu-se o trăsătură de caracter aptă să explice şi să motiveze, până la un punct, traiectoriile viitoare: Victor trebuia să se implice, să participe direct, „să pună osul”, fie că era vorba despre aşezarea plugului în brazdă, fie că se înfiripa o melodie la cine ştie ce instrument.

În casa părintească de la Tomeşti, mistuită după o alunecare de teren, toată lumea cânta: tatăl, preot şi profesor, la vioară, Victor, la pian, ceilalţi la chitară sau la bateria de... scaune, spre a-şi împreuna apoi vocile într-o neaşteptat de plăcută armonie. La Grozeşti, Surdu a avut parte de cele mai cumplite inundaţii (din câteva mii de hectare, doar vreo sută au scăpat neatinse), de avatarurile colectivizării păguboase şi nedorite, de constrângerile unei legislaţii abuzive, dar până la urmă a scos-o la capăt, înfiinţând şi-o făbricuţă de ţesături. Înzestrată, conform directivelor, şi cu o instalaţie de biogaz de care făcea primul haz chiar şeful CAP-ului: până la cabina „toaletei” trebuiau urcate vreo zece trepte pe o scară metalică, după care „materia primă” se prăbuşea zgomotos şi cu ecou în rezervorul metalic de dedesubt –  cât să producă, poate, ceva biogaz, dar, cu siguranţă, cascade de hohote şi comentarii...

Mutat la ferma din Răducăneni, locuia cu soaţa (prima) şi copiii în două cămăruţe 3x3 – poate şi de asta şi-a dorit mereu spaţiu larg în care să-şi întâlnească prietenii, să cânte şi să joace până schimba a treia cămaşă pe seară. Ştia să petreacă (multe i s-au tras de aici!), dar  avut şi cultul muncii, pretinzând tuturor să cinstească truda prin trudă. Nu se lăsa până ce nu izbutea ce şi-a propus. I-a căzut cu tronc Angela Similea, părea o ţintă mult prea îndepărtată, dar i-a făcut curte disperată şi... inspirată. Cu succes! S-a voit ministru – a ajuns. Crezând sincer că va mântui agricultura românească de tarele ce-o macină, a înfiinţat PDAR-ul. Eşec, dar modestul agronom din Grozeşti a devenit profesor universitar la Agronomia bucureşteană şi senator de Neamţ. Se zice c-ar fi fost multi-milionar; atunci, de ce l-a acţionat banca în judecată şi l-a executat silit? Cert este că a pus suflet şi a investit multă muncă în fiecare secvenţă a unei vieţi de tele-nuvelă. Zicea, prin vară, că n-a călcat strâmb şi are toate motivele să doarmă liniştit. Nu, nu la somnul de veci se gândea, ci la reproşurile celor care n-au izbutit - dar nici n-au trudit stăruitor ca el. Aici aflându-se, îmi place să cred, atât explicaţiile, cât şi sursa contestaţiilor pe marginea unei experienţe umane puţin obişnuite. Toate cele de mai sus putând fi interpretate şi-n cheia strămoşescului „huo!”. Unii s-au şi grăbit să nu piardă startul.