Mircea Radu IACOBAN

Scriam în 2005 despre notele şi notiţele lui Const. Călin: „Le-aş dori adunate într-o carte” („Printre cărţi”, Ed. Junimea, p. 227). Şi iată că am în faţă... cartea: „Stăpânirea de sine”, Ed. „Ateneul scriitorilor”, Bacău, 2010. În argoul editorial, cărţile format A/5 care depăşesc 600 de pagini sunt supranumite „cărămizi” – aluzie, desigur, la paralelipipedul din lut ars, dar şi, de ce nu, o sugestie privind potenţiala contribuţie a acestor opuri mult trudite la zidirea edificului culturii naţionale.

Cum se ştie, esenţele tari se ţin în sticluţe mici. Notele mărunte, care au presărat totdeauna sarea şi piperul în paginile presei culturale, nu prea mai tentează, poate tocmai din pricină că obligă la concizie şi idee răspicat formulată. Mai comod este să-nnegreşti postate de hârtie; până la urmă, tot s-o nimeri să comunici câte ceva – evident, dacă afli şi cititorul răbdător să caute acul în carul cu fân. Cu atât mai mult este de remarcat prezenţa în poligonul gazetăriei-pistol a unui respectat universitar, adică tocmai a unui reprezentant al intelectualităţii deprinse cu largile desfăşurări din necuprinsul tratatelor şi monografiilor (Const. Călin trecând de mult, cu brio, şi proba monografiei de proporţii).

În diverse publicaţii, universitarul băcăuan semnează de ani de zile pagini întregi de scurte, acide, erudite şi pilduitoare însemnări, adevărate modele de exprimare concisă, elegantă şi cu tâlc. Le-a adunat într-o carte a cărei tonalitate generală este... amăruie. Autorul explică: „Am intrat în post-comunism pregătit, avântat, cu speranţe curate, dar decepţia de formele şi tendinţele sale s-a instalat repede şi, până acum, iremediabil. Faptul acesta mi-a influenţat tonul, care, în mare parte, e unul amar.” Iată şi un rezumat din „lista regretelor”: astăzi, boss-ul din Ligă este mai cunoscut decât preşedintele Academiei, conducătorii cluburilor de fotbal decât rectorii marilor universităţi, vedetele de televiziune decât mari actori eminenţi din teatrele naţionale, demimondenele decât femeile savante, escrocii decât miniştrii, reporterii unor tabloide decât romancierii şi eseiştii.

Constatând cu amărăciune că senzaţionalul şi divertismentul, încuibate adânc în carnea prezentului, au confiscat aproape exclusiv atenţia în defavoarea trecutului unde se află marile modele, Const. Călin se lamentează cu deplină îndreptăţire: „Ni s-au golănit ochii, ni s-a birjărit limba. Ne declasăm voluntar, cuprinşi de o ciudată voluptate a degradării. Coborâm! Mentalitatea contemporană e dominată de trivialitate.” În altă „cărămidă” a sa („Gustul vieţii”, Ed. Agora, 2007) sunt sugerate motivaţiile: în politică au succes cei tari de gură, în literatură cei „trendy”, „comerciali”, apţi de compromisuri cu conştiinţa lor estetică şi care au uneori în spate trusturi de presă sau edituri puternice. Marketingul seduce publicul şi îi orbeşte pe unii comentatori („Câte cronici nu sunt altceva decât publicitate mascată!”), iar când este vorba de jurizări, „în destule cazuri, votul este dat pe bază de troc persoanelor (cu trecutul şi prezentul lor) şi nu operelor.”

Departe de a scrie numai despre literatură, autorul investighează mai toate domeniile în care fie că se bâjbâie, fie că se păşeşte cu bună ştiinţă alături de drumul drept. Prin adiţionarea frânturilor de realitate comentată intenţionând să propună „destule elemente de cronică”. Ceea ce, neîndoielnic, izbuteşte. Propunând o abordare de stirpe enciclopedistă, Călin surprinde prin neobişnuita bogăţie a referirilor, a surselor invocate şi, mai ales, prin insaţiabila citare de autori şi titluri de opere. Dacă va încerca, cu prilejul altei ediţii, să adauge un indice de nume, va trebui să constate că materia i-ar ajunge şi i-ar prisosi măcar pentru o broşură de sine stătătoare! „Stăpânirea de sine” este scrisă cu deplină stăpânire a condeiului, fără „ira et studio”, autorul declarând că „a ţinut la ţinută”. La echidistanţa pe care o practică programatic renunţă doar într-un singur caz: „Ataşat sunt de cei care scriu bine. Adevărul nu poate fi decât de partea lor.”