Mircea Radu IACOBAN

Dacă cercetezi mersul lucrurilor din tramvai ori troleibuz, nu poţi sesiza câtă diferenţă e-ntr-o primăvară şi cealaltă - mai ales în lumea celor care nu cuvântă. Orăşeanul n-are cum să perceapă schimbările, întâi de toate cantitative, din universul vieţuitoarelor sălbatice. În anul de graţie 2011, nu mai vedem coada bălţilor potopită de raţe sălbatice, nici V-urile gălăgioase ale gâştelor vâslind sub lună, nici pâlcurile de căprioare păscând tarlalele de grâu, nici iepurii bezmetici ţintuiţi în lumina farului, iar în apele tărâmului minunat Stânca Costeşti peştanii urcaţi pe Prut se încâlcesc implacabil în barajul neîndurător al plaselor întinse pretutindeni…

Altădată, Conu’ Mihai cobora cu suita în gara Scânteia, de unde-l luau căruţele, să-l ducă în pădurile Boroseştilor, la vânătorile de sitari evocate în“Ţara de dincolo de negură”: “în 1893, intrând acolo cu Ilie Negură, la amiază am isprăvit cartuşele şi zvârleam în sitari cu căciula!”

După un veac, în 1983, am fost invitat la Comarna, deci, cam tot pe acolo, de un grup de bucureşteni bătrâiori care, cică, an de an veneau în zonă să-mpuşte nori de sitari. Mi-au arătat fotografii din 1946: dacă-s chiar dumnealor tinereii din poze, atunci într-adevăr de mirare-s şirurile de zburătoare clonţate aşezate pentru revista de front “tabloul vânatului”... Bineînţeles că n-a zburat nici un sitar, cu toate hăuliturile gonaşilor, pentru ca în minutul 93, conform regulii că, la table, ageamiul dă şase-şase, să-mi sară tocmai mie unica victimă a sezonului. De atunci, într-un răstimp de aproape 11 ani, n-am mai zărit pană de sitar!...

Iar asta-i întâia primăvară în care nu m-am dus în Deltă – mi-au fost de-ajuns cele văzute în vară. De-a lungul a peste 40 de ani, Delta a arătat grupului de amici ce semnau condica, obligatoriu, în fiece toamnă şi primăvară, toate feţele şi mai toate tainele. Nu se călătorea ca acum, cu viteză aiurită de raliu pe canale, nici nu te orientai după ecranul GPS. S-a întâmplat să ne şi rătăcim, ne-au prins furtuni urâte, am călătorit cu vapoare stranii, din alt veac (cine-şi mai aminteşte de „Abrud”?), cu mahune duhnind a peşte stricat, cu lotci închiriate de la localnici, ni s-a răsturnat barca şi am căzut în mijlocul Dunării vechi la Mila 23, ne-au coşit ţânţarii – dar nimic nu ne-a putut face să renunţăm. Prindeai ori nu peşte, da’ făceai negreşit o baie de linişte ce-ţi limpezea gândurile.

Aşa cum şi-au bătut joc de păduri, românii au oroposit şi Delta. Oriunde te duci, până şi în colţurile cele mai ascunse, dai peste o vânzoleală de ambarcaţiuni rapide de zici că-i concurs la Monte Carlo. Fiecare trecere cu 50-60 la oră ridică valuri mâloase ce izbesc de maluri puietul de peşte abia eclozat. N-apucă undele cât de cât să se potolească şi apare altă frumuşaţă de şalupă supramotorizată, mânată, de regulă, de tinerei zăbăuci, locatari de weekend ai vilelor cu debarcader răsărite pretutindeni unde-i un petic de pământ solid. Delta a ţinut peşte tocmai pentru că-i asigura tihna limpezimea ghiolurilor şi-l protejau sculele de pescuit corect calibrate. Tihna, liniştea, ehei, s-au făcut de mult ţăndări, în lacuri şi canale se-nvârt la nesfârşit mâluri şi buruieni tocate, iar pescuitul electric şi plasele monofilament, pe cât de interzise, pe atât de uzitate, izbutesc să radă tot, până şi puietul cât o virgulă. (Barcagiul de as-vară mi-a spus, cu inocenţă, că până şi primarul lui a fost prins cu plasă interzisă, monofilament!)

Delta, potopită de proprietăţi particulare apărute inclusiv în rezervaţii, nu mai oferă, în perimetrele rămase neînhăţate, decât vânzoleală agresivă, scumpete neruşinată în puzderia de pensiuni şi, pentru cei ce-o ştiu de altădată, tristeţe limpede şi adâncă. Cică, totuşi, s-ar fi asprit legile, s-au înmulţit interdicţiile, au sporit amenzile…Să sperăm, să mai vedem… Dacă n-o fi prea târziu!