Mircea Radu IACOBAN

Doi români refuză să demisioneze: Adrian Severin (flagrant delict de luare de mită) şi Răzvan Lucescu (flagrant delict de incompetenţă). Chestie de obraz. Toată lumea socoteşte şi răssocoteşte, croind din cuţite şi pahară planuri fanteziste privind calificarea României la Europene, dar nimeni nu-şi pune întrebarea legitimă ce mama dracului să căutăm noi acolo?! Avem cea mai nenorocită şi impotentă echipă reprezentativă, care nu numai că-i ciuca bătăilor, dar pur şi simplu nu joacă nimic!

E jalnic, am ajuns în urna a patra valorică UEFA, sub noi se află doar marile puteri Andorra, Lichtenstein, San Marino şi Luxemburg. Mai jos nu se poate! Şi-n halul în care ne aflăm, visăm la o calificare în Campionatul European! Ca să ce? Nu ne-am făcut destul de râsul curcilor, mai trebuie să-l vedem şi pe Florescu faţă-n faţă cu Robben?

Sigur că, regresând în toate ramurile sportive, trebuia să-i vină rândul şi fotbalului. Domeniu în care n-am strălucit niciodată orbitor, însă, orişicât, nu eram de râsul lumii. Dar s-ajungi să te bată fără drept de apel marea putere europeană Bosnia şi să te ţină în şah o repriză întreagă echipa Luxemburgului, alcătuită din barmani, funcţionari şi felceri, asta-i prea de tot! N-are rost să mai luăm la bani mărunţi meciul de la Zenica, cu statisticile lui umilitoare; a făcut-o presa sportivă. Nouă ne rămâne formularea întrebărilor... fără răspuns.

Pe prima, am înfăţişat-o: ce să caute neamţul în Bulgaria şi noi la Europene? Să ne facem a n-şpea oară de râs, total în văzul lumii şi la scară continentală? Nu jucăm nimic, abia legăm trei pase, n-avem strategie, n-avem valori, s-a dus vremea falnicei Veneţii! Doar cu câteva centre de copii şi juniori mai acătării, cu un campionat bicisnic, cu manageri ce au nenorocit mari echipe româneşti, cu invazia de străini care barează calea spre afirmare ipoteticelor valori autohtone, cu miticismele din conducerea fotbalului, unde era să ajungem decât în coada cozilor – locul 42 în Europa!? Şi cum toată lumea trage în selecţioner, mai-mai că ne-ar veni să exclamăm „nu trageţi în pianist, face şi el ce poate!”. Dar poate? Ce poate? La urma urmei, care-s performanţele ce l-au recomandat pe Răzvan pentru postul de la Naţională în afară de succesele... tatălui? N-are „marfă” în galantar, n-are de unde alege – drept pentru care cheamă la lot iluştri daţi afară de la echipe din divizia B! Am curajul să spun să Florescu n-a jucat, la Zenica, mai prost decât ceilalţi. A fost cu totul în tonul echipei. Iar la Piatra Neamţ, repriza a II-a n-a fost deloc mai bună, cum se iluzionează Răzvan, ci pur şi simplu au terminat benzina barmanii şi felcerii din Marele Ducat (cu 400.000 de locuitori – cât Iaşiul!).

A doua întrebare esenţială: ce-i de făcut? Constat siderat că onorabili diriguitori ai fotbalului nostru (Dinu Gheorghe) văd salvarea în aducerea lui Hagi. Altă tâmpenie monumentală! Nimeni nu desprinde concluzii din analiza ofticoasei cariere de antrenor a lui Hagi, nimeni nu izbuteşte să priceapă că selecţionerul Naţionalei nu-i musai să strălucească prin iscusinţa driblingului la firul ierbii, ci mai ales prin... (completaţi dvs., mi-e jenă s-o spun atât de deschis şi de direct).

Rezultatul de la Piatra Neamţ mai mult încurcă lucrurile decât le desluşeşte. Dacă rămânea 1-1, barem se dumireau până la capăt şi etern nedumiriţii (în frunte cu Răzvan) şi se accepta ideea marii schimbări necesare în toate cele, urgent şi acut necesară amărâtului de fotbal românesc. N-a fost să fie. Oricum, Răzvan, lasă-ne!