Mircea Radu IACOBAN

O comună moldavă ca atâtea altele, ocrotită de dealuri spuzite cu vii – cine, în afara ieşenilor, a auzit de Scobinţi şi, la urma urmei, de ce să audă? Poartă şi numele ăsta ciudat, pe care nu prea ştii de unde să-l derivi – poate din apelativul rus Skobâlţin, ori polonez Skobie, poate, de ce nu, trăgându-se de la neoşul „scobitură”, clinul de sub Dealul lui Vodă în care s-a pitit satul atestat încă de la 1587...

Bunicii dinspre mamă sunt din Scobinţi, mama a fost învăţătoare prin satele din împrejurimi, iar titularul acestei rubrici acolo a învăţat să citească, dar... cu litere chirilice. Bunicu-meu Costache Grămadă, dascăl la biserica satului, avea acasă bucoavne străvechi, între care şi un Octoih de la 1744. Pe ultima filă, „Tatăl nostru”. Cum, la patru ani şi ceva, ştiam rugăciunea ca pe apă, n-a fost prea greu să potrivesc literele cu sunetele şi aşa m-am auto-alfabetizat... în chirilică...

La Scobinţi (Zagavia) a vieţuit aproape 30 de ani Amfilohie Hotiniul, aici s-a născut minunat pictor Dan Hatmanu şi... cam atât, dacă nu-i trecem la catastif pe profesorii Fedeleş şi Onu, iluştri la vremea lor, aproape uitaţi acum. N-a fost, încă, şi nici acum nu-i, un loc în care nu se întâmplă nimic. Depune mărturie monografia „Scobinţi”, lansată săptămâna trecută în localul vechi al şcolii, anume ales, fiindcă acolo a învăţat az-buche şi autorul cărţii, Ion Muscalu.

Considerând că, de acum încolo, „comuna are carte de identitate”, primarul a organizat o lansare „di granda”, cu oaspeţi de marcă, costume naţionale, pâine şi sare la intrare, echipă de fluieraşi umblată prin Europa şi, desigur, „concluziile” care au adunat în jurul meselor deplin îmbelşugate intelectualii comunei, preoţii din cele opt sate şi cătune componente, dimpreună cu musafirii „de la centru”.

Ion Muscalu a scris întâi de toate monografia satului Scânteia, unde s-a fost ales cândva primar, carte pe marginea căreia am glosat, la vremea respectivă, chiar în acest colţ de pagină. Ambele lucrări sunt monografii-model, exemplu de urmat în întreg spaţiul românesc, drept pentru care le şi acordăm atenţia cuvenită. Muscalu, membru al Uniunii Scriitorilor, a scris până acum nu mai puţin de 11 cărţi de proză; iată-l coborând din fantezie, legendă şi mit pentru a se dedica unei cercetări exacte, minuţioase şi îndelungi, care l-a ţinut vreme îndelungată în sala de lectură de la Arhivele Statului. A rezultat o scriere gospodărită temeinic, doldora de cifre şi date extrase din documente vechi şi noi, rod al unor insistente investigaţii personale: a bătut cu pasul drumeagurile şi potecile aşezărilor din raza comunei, a discutat cu bătrânii satelor, a cercetat arhivele bisericilor, a fotografiat ceea ce (mai) merită pozat. Rezultatul: o imagine cvasicompletă a comunei, cu bogate referiri la cadrul natural, istoria aşezărilor, situaţia economico-socială, populaţia, organizarea administrativă, economia (agricultura, comerţul, industria), învăţământul şi cultura, principalele evenimente din viaţa moldoveanului trăitor la poalele Dealului lui Vodă, datini şi obiceiuri, creaţiile populare, inclusiv nesfârşite (dar utile) liste cu vechii proprietari, preoţii, învăţătorii, absolvenţii Şcolii Normale de la Bădeni (mulţi dintre ei basarabeni şi bucovineni), eroii dispăruţi în războaie şi, desigur, fiii remarcabili ai comunei.

Nu cred că se va putea scrie vreodată o monografie mai completă şi mai bine structurată a comunei Scobinţi. Din paginile căreia răzbat şi sonurile triste ale unor regrete: nu numai pentru sleirea datinilor, obiceiurilor, meşteşugurilor, dar şi faţă de ceea ce economia satului a reprezentat cândva şi starea ei de acum, precum şi faţă de viaţa cultural-artistică, mai bogată şi mai diversă altădată. Pentru a conchide: „Nu am venit aici de nicăieri, nu ne-am adus pământul pe roţi sau pe copitele cailor, aici am fost din totdeauna şi aici vom rămâne. Ne leagă osemintele celor ce odihnesc sub glie şi spiritul lor.”