Mircea Radu IACOBAN

Opresc la stop. Pe banda de alături, ditamai jeep-ul, din interiorul căruia s-aude bubuind o muzică în stare să scoale şi morţii din cimitire. Nu-nţeleg cum mai poate fi atent băietanul la zgomotele străzii, cum de nu-i plesnesc timpanele; mă mir că poate şi răsufla sub o astfel de năprasnică avalanşă de sunete infernal amplificate. Şi-s sigur că n-a mobilizat decibelii pentru plăcerea urechilor proprii, ci doar ca să atragă atenţia generală - priviţi-mă, sunt eu, am maşină bengoasă, cine-i ca mine, feriţi, e arivatto Zampano! Iar omenirea veacului XXI nu pierde, clipă de clipă, doar stratul de ozon; la fel de inevitabil şi de iremediabil se macină învelişul de linişte al plantei.

Paul Virilio atrăgea atenţia că „în lumea noastră modernă, făcută din zgomot şi viteză, liniştea devine o raritate şi o dimensiune pe care riscăm s-o pierdem pentru totdeauna.” Nu-i vorba despre liniştea interioară, făcută de mult ţăndări, ci, fizic, despre crisalida decibelilor în care veacul ne zideşte mai abitir decât Icarii de pe Argeş pe Ana lui Manole. Nu s-a învrednicit nimeni să includă, în lista drepturilor omului, şi dreptul la linişte, deşi-i o componentă esenţială a existenţei lui homo sapiens şi un atribut cert al libertăţii persoanei. În clipa în care te agresează un zgomot parazit, ţi se încalcă dreptul legitim la a fi tu însuţi, cu trăirile, opţiunile şi exclusivităţile tale.

Un om ce s-a desăvârşit într-o elevată lume a sunetelor, Yehudi Menuhin, crede chiar că liniştea e-un factor formator, desprins din „Cartea facerii”: „Liniştea naşte ceea ce-i viu şi durează. Este rădăcina existenţei şi echilibrul vieţii.” Numai că, evident, „Liniştea a murit; zgomotul a preluat puterea peste tot; este singura calamitate ecologică în legătură cu care nimeni nu pare să se îngrijoreze” (Alain Finkelkrant). Sigur că pacea patriarhală nu va mai reveni nicicând şi devine aproape firesc să ascultăm foşnetul pădurii doar când tace fierăstrăul „Drujba”, iar propriile gânduri să ni le auzim abia când se sleieşte petrecerea de la etajul II.

Neliniştea tuturor se hrăneşte şi se înfoaie din două surse. Prima e generată de avatarurile civilizaţiei şi trebuie s-o considerăm mai inevitabilă decât venirea toamnei şi căderea frunzelor. Nimic de făcut: maşinile gălăgioase se înmulţesc continuu, mijloacele de comunicare sunt, şi sonor, mereu mai performante, locuinţa ne-a devenit o miniuzină, cu zgomotele ei inerente, oraşul e-un creuzet în care murmurul se preschimbă-n ţipăt... nu-i decât o soluţie: să acceptăm fatalist că „asta e”, să ne pitim după paravanul termopanelor, să folosim căşti insonorizante, să apelăm la tranchilizante... fiindcă nicăieri, în spaţul mioritic, nu mai afli locuri în care nu se întâmplă (sonor) nimic.

A doua sursă se nutreşte din mârlănia şi incultura semenilor noştri. Este supraîncărcătura parazită de hărmălaie, teoretic, evitabilă (dac-ar funcţiona bunul-simţ). Practic, agresează mai mult şi mai vezicant decât acutele fondului sonor legitimat prin utilitate şi necesitate. Nesimţitul care tropăie şi chiuie în miez de noapte, ţinând treaz întreg blocul, idiotul care vine la pescuit şi, înainte de a arunca undiţa, dă la maxim casetofonul maşinii, complexatul imberb care se străduie să vestească lumii că există şi digeră colindând străzile cu boxele jeep-ului tunând mai ceva decât pe stadion... ăştia-s! E dreptul lor să ragă. Urlaţi, flăcăi! Nu-i destulă neurastenie în jur, nu-s destule amărăciunile şi grijile ce fac să se aşeze atât de greu geană peste geană! Clădiţi-vă bucuriile pe exasperarea celor din jur!“Unde grăiesc broaştele, tăcerea e-o podoabă”, spunea Verarucci.