Cătălin MIHULEAC

La începutul lunii martie, un fost preşedinte al României şi-a serbat ziua de naştere. Evenimentul m-a lăsat rece. Tot la început de martie, a fost omagiat Gogol, care a binevoit să părăsească lumea asta cu mai bine de un secol şi jumătate în urmă. Ei, aici se schimbă treaba, fiindcă scriitorul ucrainean e vechi locatar al inimii noastre. Nici că se poate prilej mai fericit ca să recitim „Nasul”, minunata lui nuvelă.

Există nişte componente corporale care ne conferă personalitate, iar una dintre ele este nasul. Un om fără nas nu face două parale. Se crede că istoria lumii s-ar fi scris altfel dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, dar la scară mai redusă am putea spune că nici actriţele Marlene Dietrich sau Uma Thurman nu s-ar fi bucurat de reuşită în viaţă, dacă n-ar fi avut în centrul feţei nasul cu care se legitimează. Pentru că nasul e o adevărată carte de vizită, scrisă cu litere puternice, cartilaginoase.

Cu totul de înţeles devine, în povestirea lui Gogol „Nasul”, drama maiorului Kovaliov, un tânăr plin de speranţe, care, într-o dimineaţă, dorind să-i facă de petrecanie unui coş apărut de cu seară la poalele edificiului său nazal, „spre imensa lui surprindere, constată că în locul nasului rămăsese doar o suprafaţă lucie, cu desăvârşire netedă.” Tii, ce pacoste! Porneşte, dom’ maior, de-ţi caută nasul, dar unde?

Tocmai când rătăceşte buimac, în speranţa unei minuni, bărbatul castrat de nas zăreşte un domn impecabil, în ţinută clasică de consilier de stat, „cu fireturi de aur” şi la cingătoare cu „o sabie”. O persoană născută să impună respect. Ei, „închipuiţi-vă spaima lui Kovaliov, recunoscând cu stupoare în acea persoană propriul său nas!”

Porneşte aşadar într-o goană nebună, pe urmele nasului său. Intră nasul în biserică, proprietarul după el. Uite-l colo, blestematul, pupând icoanele şi rugându-se „cu adâncă evlavie.” Kovaliov ar vrea să-l ia la palme şi să-l repună la locul său, dar costumul de consilier de stat îi dă nasului prestanţă. Kovaliov e nas în nas cu propriu-i nas, dar i se adresează respectuos, cu „stimate domn”, „ar fi cazul să vă cunoaşteţi locul”, pentru ca, suflându-şi curaj în velă, să-i spună franş: „în definitiv, sunteţi propriul meu nas!”

Dar vorba „şi-a luat nasul la purtare” are explicaţia ei, căci nasul, după ce i-o trânteşte mai întâi că „eu nu depind de nimeni”, îi „întoarce spatele şi continuă să se roage cu toată osârdia.” Câtă aroganţă emană pe nări! Când Kovaliov se hotărăşte să-l apuce de guler, nasul ia-l de unde nu-i.

Gluma se-ngroaşă, căci dacă nasul se hotărăşte s-o şteargă din ţară? La tupeul lui, ar fi în stare. Cu nervii întinşi, omul cu faţa belită se hotărăşte să dea un anunţ la mica publicitate, gen „pierdut edificiu nazal, aducătorului recompensă”. Însă, pe baza unei cenzuri multilaterale, inclusiv a bunului-simţ, i se refuză publicarea. Poate cineva băga mâna în foc că acest anunţ nu este un pamflet deghizat, la adresa unei instituţii fundamentale a statului?

Moralul lui Kovaliov execută exerciţii impuse la sol. Doar degetele mai găsesc forţa să se strângă în pumn, pentru a se ridica spre Ceruri: „Doamne, Dumnezeule! De ce mă năpăstuieşti aşa? Să mă fi lipsit de-o mână sau de-un picior, şi tot mai bine era!” Ce om necăjit! Aproape că regreţi că nu te-ai născut cu două nasuri, ca să-i dai lui unul.

Însă tot organele de poliţie, săracele! La uşa lui Kovaliov, bate un poliţist întrupând însăşi speranţa, care se interesează profesional: „Dumneavoastră aţi binevoit să vă pierdeţi nasul?” Omul cu nasul în minus simte din nou gâlgâitul sângelui prin vine. Nasul său a fost arestat la timp, pe când se pregătea s-o şteargă în străinătăţuri, folosindu-se de un paşaport fals.

Kovaliov mai are unele probleme cu montarea nasului, care îşi probează încă o dată independenţa. Dar, în cele din urmă, rebelul mădular este înregimentat în locul său consfinţit de anatomie şi, chiar dacă nu-i convine, va trebui să urmeze disciplina feţei. Căci oare ce s-ar întâmpla dacă fiecare organ ar avea manifestări anarhice şi ar pune la cale asemenea lovituri de stat?

Dacă Gogol ar mai trăi, mi-ar plăcea să îi sărut mâna.