Mircea Radu IACOBAN

Găsesc în cutia poştală un plic ciudat. Îl întorc pe toate feţele şi desluşesc o ştampilă vagă: ULAN BTOR. Va să zică, epistola vine tocmai din Mongolia! Aflu în plicul maroniu şi pătat o ilustrată: peisaj de podiş bordat cu munţi, yaci şi cămile în prim-plan. Pe verso, un scris teribil de stângaci, numai cu litere mari, încearcă să încropească în latină urarea „La mulţi ani!”. Semnează, „Titi”. Da, pe Titi l-am cunoscut în anul de graţie 1989, când, la Ulan Bator, mi-a fost repartizat ca traducător. Se pare că învăţase cândva, nu ştiu ce, în România, dar acel cândva va fi fost tare departe, fiindcă uitase tot şi „discuţiile” noastre n-au putut trece niciodată dincolo de „Bună ziua!” şi „Ce mai faci?”.

În ianuarie 1989 urma să se desfăşoare Congresul scriitorilor din Mongolia. Conform cutumei, uniunile de scriitori „frăţeşti” urmau să trimită reprezentanţi care să aducă saluturi călduroase şi urări de noi succese confraţilor din celălalt capăt de lume. Onoranta misiune i-a fost propusă mai întâi poetei X (nu dau nume). S-a îmbolnăvit subit şi s-a însănătoşit imediat ce s-a ivit o plecare la Paris. A urmat criticului Y (nu dau nume). S-a bolnăvit şi el numai la aflarea veştii că, în ianuarie, temperatura coboară la Ulan Bator sub -40 de grade Celsius. Se apropia deschiderea Congresului şi, unul câte unul, prestigioşii confraţi din Capitală cădeau seceraţi la pat imediat ce primeau telefonul cu propunerea voiajului în Mongolia.

În cele din urmă s-a ajuns la subsemnatul, care, provincial disciplinat fiind, a luat-o ca pe o sarcină şi s-a prezentat la datorie. Adică, la forurile ce urmau să-mi aprobe textul salutului. Pe atunci nu exista internetul, aşa că a trebuit să mă instalez într-o sală de lectură a Bibliotecii Universitare, având în faţă un teanc de cărţi despre Mongolia, alături de filele albe ale viitorului discurs. M-am îngrozit cât de puţine ştiam despre mongoli şi Mongolia! În secolul 13, era cel mai mare imperiu din lume! De aici a plecat, în 1206, Ginghis Han, ai cărui urmaşi au cucerit inclusiv Rusia şi Polonia, tot de aici a pornit călare Tamerlan către victoria asupra marelui Baiazid! Ehei, ce istorie! Numai despre literatura mogolă n-am aflat prea multe, aşa că am recurs la generalizări şi metafore.

O scurtez: aterizez mai întâi la Moscova, unde mă aştepta Valeriu Matei, reprezentantul Uniunii scriitorilor de la Chişinău, şi ne-am plimbat jumătate de noapte printr-o capitală cu ochii cârpiţi, ce nu-şi revenise de pe urma chefurilor de revelion. Înainte de a ateriza la Ulan Bator, cer stewardesei (rusoaică) ceva informaţii: e departe oraşul de aeroport? Primesc un răspuns hâtru: „greu de spus, aeroportul rămâne pe loc, oraşul de tot mişcă” (iurtele!). La aerogară, scriitorii de toate naţiile erau aşteptaţi de maşinile ambasadelor respective. Bineînţeles, nimeni de la Ambasada României. Mă ia sub aripă confratele bulgar, prilej cu care aflu că-i din Plovidv şi a fost al cincilea pe listă, scriitorii sofioţi îmbolnăvindu-se unul câte unul când au aflat de Mongolia. Fac joncţiunea cu translatorul meu „Titi” („Bună ziua!”, „Ce mai faceţi?”) şi-i dau la tradus textul micului discurs, incolor, inodor şi cât se poate de paşnic.

La deschiderea Congresului (în drum spre sală am trecut pe lângă statuia lui Stalin...) Titi îmi dă ultimele indicaţii: urmează să dau citire doar primei fraze, să vadă asistenţa că-s într-adevăr din România şi să audă cum sună o limbă neaglutinată. După care el va continua, citind traducerea până la capăt. Poţi să nu fii de acord? Recit cu elan balcanic începutul textului, după care mă retrag şi Titi îmi ia locul la microfon. Sigur că nu înţelegeam nimic, numai că mongola a preluat prin filieră rusă, odată cu alfabetul, şi întreaga terminologie politică, drept pentru  care cu stupoare îl aud pe Titi susţinând cu ardoare, în numele meu, internaţionalismul proletar şi făcând temenele marilor dascăli ai omenirii Marx, Engels, Lenin şi Stalin. M-au trecut sudorile. În pauză, îl întreb de unde i-a scos pe Lenin şi Stalin, că Marx, mai treacă-meargă. Mongolul îmi zâmbeşte inocent: „Bună ziua. Ce mai faceţi?”. La întoarcere, îl revăd pe Valeriu Matei şi o Moscovă la fel de adormită... de pe urma chefului de la revelionul pe stil vechi. Cât despre Titi: o fi păstrat datele mele şi mi-a trimis, de ziua mea, o felicitare care a ajuns patru săptămâni mai târziu. Frumos gest!