Mircea Radu IACOBAN

Prin anii ’50, Departamentul de literatură al Universităţii din Buenos Aires era condus de Guillermo de Torre, eseist, poet avangardist, dar mai cu seamă critic literar faimos, fiind considerat unul dintre cei mai autorizaţi comentatori ai literaturii clasice şi contemporane de limbă spaniolă. Prestigiul de care se bucura în întreaga Americă de Sud i-a adus şi onoranta funcţie de consilier al faimoasei edituri „Losada”, calitate în care primeşte spre lectură proza unui tânăr necunoscut. Respinge romanul fără milă, considerându-l complet lipsit de valoare şi-i recomandă cu toată sinceritatea autorului să se apuce de altă meserie. Romanul cu pricina avea să apară cinci ani mai târziu, la altă editură, marcând intrarea columbianului Gabriel Garcia Marquez în rândul muritorilor ce aveau să fie distinşi cu Premiul Nobel pentru literatură. Greu de explicat opacitatea lui Torre şi totala lipsă de „antene” capabile să sesizeze sclipirile talentului oricât de... anonim; consecinţa: deşi a colaborat cu Borges şi Tristan Tzara (!), deşi a semnat mai mult de 20 de cărţi considerate, la data apariţiei, fundamentale, bietului Torre i s-a păstrat amintirea în posteritate datorită faptului... că l-a respins pe Marquez.

Biografia lui Marquez este plină de astfel de accidente ce i-au marcat evoluţia, dar, fiind vorba despre un caracter dârz şi inflexibil, deplin stăpân pe credinţele sale şi, în consecinţă, incapabil de trădări şi compromisuri, nimic n-a putut clinti traiectoria destinului de pe făgaşul ce-l va purta spre culmile gloriei. Fiul telegrafistului din modesta aşezare columbiană Aracataca, viitorul Macondo, nu şi-a înscris doar numele în lista premiaţilor cu râvnitul Nobel (listă flagrant inegală, uneori chiar nedreaptă), ci avea să impună o inedită viziune personală asupra meandrelor cunoaşterii prin arta literaturii, chemată „să iasă din cheia fotografică, spre a accede la aceea sintetică.” Cartea „Parfumul de guayaba” a fost tradusă, la noi, cu regretabilă întârziere, de aproape 20 de ani, dacă nu cumva ediţia apărută relativ recent la Editura „Curtea veche”  va fi fost precedată de o tipărirea anterioară de care n-am avut cunoştinţă. Dar, mai bine mai târziu decât niciodată! Traducerea Mirunei Ionescu este impecabilă; păcat că, ici-colo, o şubrezesc iritante erori de corectură de tipul „colegiu funerar” în loc de... cortegiu. E-o carte de convorbiri cu un prieten al lui Marquez, scriitorul A.P. Mendoza, pe teme dintre cele mai variate: politică, putere, dragoste, faimă şi, desigur, literatură.

Se desluşesc convingerile politice ale lui Marquez, adept al unei originale stângi moderate şi cunoaştem prietenii statornici ai celui ce a scris „Un veac de singurătate”. Surprize: printre aceştia se numără Fidel Castro, Mitterand, dictatorul Torijos. Oameni iluştri, unii cu imaginea ciobită, alţii apăsaţi de acuze cronicizate şi dificil de ignorat – dar odată ce şi-au câştigat rangul de prieteni ai romancierului, nimic şi nimeni nu-i poate clinti din preţuirea lui caldă şi constantă. Dacă nu citeam „Parfumul de guayaba” aş fi rămas pe veci cu încremenita imagine a lui Fidel Castro (căruia i-am fost prezentat la Havana, prin 1970, ca viitor autor al unei cărţi despre Cuba – „Din Azore, în Antile”, Junimea, 1971 – nu m-am ales cu altceva decât cu urarea „bon viaje!” prin ţară şi-atât). Iată revelaţiile lui Marques: „Fidel Castro este un cititor vorace, iubitor şi cunoscător foarte serios al literaturii bune din toate timpurile şi, chiar în momentele cele mai grele, are o carte interesantă la îndemână ca să-şi umple orice gol.” Unele manuscrise ale columbianului l-au avut ca prim cititor pe Fidel, iar autorul a ţinut seama de observaţiile neobişnuitului lector...

Când citeşti răspunsurile la întrebările lui Mendoza, răspunsuri pline de miez, seriozitate, sinceritate, împăcare liniştită şi, mai ales, tulburătoare profunzime, încerci şi o anume jenă, fiindcă orice  comparaţie cu starea literaturii noastre şi, mai ales, a climatului literar lucind de superficialitate, aroganţă şi meschinărie, devine umilitoare. Cartea îţi redă încrederea în literatură, în demnitatea spiritului şi-n caratele condiţiei umane, fiind împlinită din preaplinul unei experienţe de viaţă pe cât de  tulburătoare, pe atât de pilduitoare. Iar modestia copleşeşte: „Niciodată, în nici o împrejurare, nu am uitat că în străfundul sufletului meu nu sunt nici mai mult, nici mai puţin decât unul dintre cei 16 fii ai telegrafistului din Aracataca...”