Mircea Radu IACOBAN

Apoi chiar să nu crezi ceea ce vezi! Amintind titlul unei piese de pe vremuri, „Sus Tudorache, jos Tudorache!”, istoria se joacă de-a baba oarba, ridicându-şi eroii în slăvile cerului, spre a-i trimite apoi fără milă în bolgiile infernului. Ca s-o ia iarăşi de la capăt! Percepţia românească asupra personajului Stalin a fost mai întâi de respingere unanimă în numele cruciadei anticomuniste şi răpirii Basarabiei, apoi la polul opus, de extaz deplin în faţa marelui geniu al omenirii, tătuc al popoarelor, titan al gândirii ş.a., pentru ca după Congresul XX al PCUS, s-o întoarcem în termeni cât se poate de duri: criminal scelerat, torţionar, geniu al răului etc., etc.. Şi iată că-n anul de graţie 2011, când credeam că toate-s puse la punct şi aşezate în raftul ce li se cuvine, să citim în paginile unor cărţi apărute în Anglia şi traduse în româneşte fraze de tipul „Congresul al XX-lea al PCUS, din mizeria şi duhoarea căruia poporul încă n-a ieşit.” Le scrie rusul Victor Suvorov, refugiat în Occident, autor al mai multor volume de investigaţii kremlinologice apărute între 1998 şi 2011 la „Polirom”.

 Cartea cea mai recentă, tradusă (bine) de Radu Părpăuţă, se intitulează „Epurarea” şi-şi propune să modifice hotărâtor dacă nu chiar imaginea lui Stalin în ansamblu, barem aceea a unei isprăvi a „tătucului”, condamnată şi răscondamnatăde la Hruşciov încoace: decapitarea armatei. Culmea-i că, în bună măsură, izbuteşte să convingă! Potrivit unui loc comun al istoriografiei sovietice (şi nu numai!), Stalin (citez din scrierile americanului M. Steiberg) „a ucis până la război aproape 40.000 de persoane. Şi au fost cei mai buni, cei mai experimentaţi generali şi ofiţeri. În locul lor a numit oameni incompetenţi şi fără experienţă de luptă.” Înfrângerile din 1941 ar fi urmarea directă a epurărilor din 1937-1938. Mergând mai departe pe firul supoziţiilor, Suvorov are credinţa că eventuala eliminare a lui Stalin de pe eşichierul politic rus ar fi dus la părăsirea „direcţiei mai uşoare a socialismului” (!), fiindcă urmaşii la tronul Kremlinului, Troţki, Buharin, Tuhacevski, promotori ai unui „marxism sălbatic”, „ar fi pus în umbră tot ceea ce cunoaştem despre Hitler şi Pol Pot.” Stalin a fost, deci, moderatul! Bun cunoscător al perioadei, Suvorov a navigat dezinvolt şi cu folos prin întinsa literatură consacrată Marelui Război publicată nu numai în Rusia, ci şi în întregul Occident, aşa că dispune de suficientă „muniţie” pentru a şubrezi interpretările clasicizate. Dacă nu, în destule cazuri, spre a le demonta cu totul.

 Cum n-avem spaţiu pentru a urmări pas cu pas argumentaţia strânsă, nervoasă, cu acute de pledoarie în agora, ne mărginim la menţionarea miturilor pe care autorul le atacă frontal. Primul: cifra de 40.000 eliminaţi (citiţi: executaţi) din rândurile armatei este o gogoriţă, iar precizarea „36.761 de comandanţi” nu reprezintă altceva decât numărul celor trecuţi în rezervă în 1937 şi 1938 (20.643+16.118). Printre cei (mai puţini) realmente împuşcaţi se numără comandanţi ai lagărelor de muncă, agitatori, conţopişti, mulţi dintre ei limitaţi şi beţivani înrăiţi care, oricum, n-aveau nimic de a face cu strategia războiului de apărare. Marele revoluţionar Yakir, de asemenea epurat şi considerat priceput comandant de oşti, s-a ilustrat doar ca torţionar în vremea războiului civil. La fel şi Tuhacevski, imensa gogoaşă oferită mereu drept prim argument al miopiei lui Stalin, care nu vedea că-şi dă foc la casă eliminând cei mai valoroşi strategi.

 Suvorov demonstrează convingător că Tuhacevski era un nimeni plin de suficienţă şi incapabil să emită altceva decât lozinci calpe. Şi ceilalţi generali epuraţi se pare că nu valorau mai mult decât o ceapă degerată. Deci, Stalin n-a şubrezit armata, ci, dimpotrivă, a întărit-o – de unde şi victoria finală. Singurul lucru pe care nu-l explică Suvorov este de ce Stalin n-a scăpat de incapabili trimiţându-i undeva, la munca de jos, ci i-a împuşcat unul câte unul. N-o explică fiindcă  n-are cum.